– Pentru început, vă rog să-mi spuneţi care sunt vectorii de reflecţie pe care le propuneţi prin intermediul seriei de lucrări “Political Bestiary”. Cum vă raportaţi la contextul socio-politic prin intermediul acestui demers?
Convingerea mea este că artiștii sunt un fel de „senzori” ai societății, dispunând de o sensibilitate specială în a sesiza mutațiile pe care le înregistrează societatea în dinamica ei, fie acestea pozitive sau negative. Tocmai de aceea, istoria artei ar putea fi cumva asemănată cu o secțiune transversală a unui copac, ale cărui cercuri concentrice „narează”, aidoma unei radiografii, devenirea mai mult sau mai puțin convulsionată a societății. O rememorare subiectivă, desigur. Prin urmare, împărtășesc opinia că vocația artiștilor este de a fi angajați, în sensul că acestora le revine misiunea de a pune întrebări și de a atrage atenția asupra unor aspecte discutabile care pot să frământe la un moment dat societatea. Adică de a produce prin operele lor un fel de stimuli capabili să declanșeze reacții din partea membrilor societății. Fără a fi obligați însă la a oferi și răspunsuri sau soluții acestor provocări. Alții sunt locuitorii „cetății” cărora le incumbă asemenea competențe.
Așadar, eu nu am făcut decât să calc pe urmele altor artiști angajați ale căror nume au marcat definitiv istoria artei, simțindu-mă dator să iau parte activ la viața „cetății”, fie și doar marcând cu resursele mele specifice faptul că am fost contemporan cu câteva momente istorice importante.
– Care este mesajul pe care doriţi să-l transmiteţi prin tratarea acestui subiect în cheie autocritică şi autoironică?
Din această credință și pe acest fundal emoțional s-a născut seria de lucrări Political Bestiary (celor cincisprezece lucrări terminate, urmează să li se mai adauge tot pe atâtea în viitorul imediat). La fel au luat naștere și alte proiecte de-ale mele cu puternice implicații social-politice, ancorate în evenimente de această natură, care mi-au marcat fundamental viața, după cum au influențat-o radical și pe cea a semenilor mei. Aș amintii, de exemplu, trei asemenea momente de răscruce: Revoluția din decembrie 1989, transpusă artistic în proiectele: Poliția e cu noi – Galeria Helios, Timișoara, 1991 (performance: http://mladinvaleriu.blogspot.ro/p/the-police-are-on-our-side-1991.html, https://www.youtube.com/watch?v=xKJWExyof_M), Cine a tras în noi ? – Muzeul de Artă, Timișoara, 1992 (http://mladinvaleriu.blogspot.ro/p/who-shot-at-us-1992.html) sau Zece ani după… – Muzeul Național de Artă al României, București, 1999-2000 (http://mladinvaleriu.blogspot.ro/p/44.html). Ori, într-un context mai larg, alegerea primului președinte de culoare american: 44 – Galeria Cărturești, București, 2010 (http://mladinvaleriu.blogspot.ro/p/44-galeria-carturesti-bucuresti-2010.html).
Poate nu este lipsit de interes să spun, revenind la Political Bestiary, că am început această suită de lucrări din 2013, adică pe când încă nu izbucniseră marile scandaluri politice, financiare… interne și cu strânse conexiuni internaționale, deși, „pe surse”, începuse deja să se vorbească tot mai insistent despre ele. Nu numai la noi, ci în întreaga lume, începuse, parcă, încă de pe atunci să plutească în aer nevoia unei primeniri radicale a întregii clase politice.
Astfel, pe această temă și sub genericul Political Bestiary, am expus în acea perioada la Palatele Brâncovenești Mogoșoaia un poliptic – zece lucrări articulate conceptual și stilistic (http://mladinvaleriu.blogspot.ro/p/political-bestiary-casa-artelor.html).
– Care este statutul omului politic actual evidenţiat prin lucrările “Political Bestiary”?
În faza pregătitoare a proiectului, mi-am pus și eu adesea întrebarea dacă transfigurarea artistică zoomorfă a prototipului uman reprezentat nu ar părea oarecum abuzivă, indecentă, excesiv de ireverențioasă… Constatarea că apelativele de această factură circulă frecvent și cu cea mai mare naturalețe în chiar interiorul castei reprezentate m-a consolat deîndată. Câteva luni mai târziu doar, avea să izbucnească în toată splendoarea sa sarabanda încătușărilor. Încet, încet, au început să iasă la iveală puzderia de malversații de care fuseseră capabili cei investiți să ne reprezinte interesele, fapte reprobabile altminteri greu de imaginat pentru zilele noastre și pentru o societate cu minime pretenții de normalitate. Toate astea m-au făcut să înțeleg că, de fapt, portretizarea mea aborda o maniera mult prea edulcorată față de mult mai cruda realitate, că nu era capabilă să redea pe deplin adevărata hidoșenie de care numai făptura umană poate fi capabilă.
Legat de acest aspect, trebuie să fac precizarea că lucrările mele ar trebui citite într-o cheie autocritică. Aceasta este intenția mea. În sensul că această șarjă se adresează doar aparent în mod direct politicienilor. Lucrurile sunt simple, foarte simple. Atâta vreme cât ei sunt aleșii noștri, cei mai buni dintre cei ce se încumetă să ne reprezinte…, șarja este inclusivă, ea ni se adresează nouă, nouă tuturor. În sfârșit… Ne-ar fi mai bine dacă întreaga clasă politică s-ar reforma din temelii ? Oh, da, cu certitudine, aici nu încap nici un fel de dubii. Dar se poate oare ea realmente metamorfoza conform cu aspirațiile noastre ? Asta nu mai am eu cum să știu. Rămâne însă să ne păstrăm mereu nădejdea. Dar și să depășim stadiul expectativei sterile ori pe cel al lamentării și al negării în cadrul restrâns și securizant al familiei și al cercului de prieteni. Cu alte cuvinte, să ne manifestăm public, așa cum ne dictează conștiința și cu resursele de care dispunem fiecare dintre noi. Greu trebuie să fie, dar nu poate fi imposibil.
– Care sunt etapele pervertirii omului politic? Ce îl determină pe omul politic ca un spaţiul politic să devină “un anti-zoon politikon”?
Puterea, se știe, mult prea des deformează, hrănește bestia din noi. De altfel, ceea ce numim noi astăzi politician, om politic sau animal politic a ajuns să desemneze de fapt chiar opusul înțelesului pe care Aristotel îl dăduse termenului zoon politikon: „animal civic, animal-cetățean (unde politikon derivă de la substantivul polis „cetate”). În concepția sa, ceea ce deosebește polis-ul (adică viața în „cetate”, în lumea politică) de alte forme de comuniune umană (familia, căminul, camaraderia…) este faptul că această comuniune nu se clădește pe un raport de forță sau de dominare. În viața politică ar exista deci o egalitate recunoscută de oamenii care o împărtășesc, cetățeanul având un statut public de om liber și egal cu ceilalți cetățeni, în vreme ce familia și căminul ar fi clădite pe temeiul unei autorități absolute (a tatălui asupra progeniturii). Aristotel dă și o pildă de asemenea dăruire civică. Pe mormântul lui Eschil au fost săpate doar atât: A luptat la Marathon. Deși Eschil avusese indiscutabil mult mai multe merite. Nimic însă nu l-ar fi putut caracteriza mai bine decât atașamentul față de cetate, adică spiritul său civic. Desigur, perspectiva lui Aristotel este pătrunsă de naivitate și rămâne profund utopică, dacă nu prin altceva, măcar prin faptul că îi învestește pe toți indivizii cu aptitudini și puteri egale. În fapt, este lucru dovedit că numai unii indivizi au chemarea de a elabora prin logos legile apte să guverneze societatea în așa fel încât toți membrii ei să trăiască în libertate, în armonie și îndestulare. Dincolo de toate acestea însă, viața a demonstrat cu prisosință că, indiferent de modalitatea în care „aleșii”, cei cu „chemare” decid să stabilească aceste reguli, prea adesea ei sfârșesc prin a-i dezamăgi pe ceilalți membri ai polis-ului. Cum ? Abuzând logos-ul prin discurs ambiguu, duplicitar, înșelător, mincinos… Urmarea ? Comunitatea se dezice de ei și îi sancționează în felurite chipuri. Destituindu-i, nemaialegându-i… Sau măcar prin… ironizare, prin persiflare.
– În ce măsură această pervertire a omului politic este specifică doar unui anumit tip de societăţi? Cu alte cuvinte, consideraţi că pervertirea omului politic este (in)dependentă de tipul de societate?
Mă întorc puțin la greci. Idealiști, aveau ei convingerea că apartenența la „cetate” nu numai că era compatibilă cu sensul universului, dar această comuniune constituia condiția însăși a existenței „cetății” și a calității de cetățean. Și totuși, această frumoasă viziune nu le-a fost de prea mare folos. Pentru că ambele concepte („cetatea” și cetățenia, adică spiritul civic, cum spunem noi astăzi) s-au degradat repede și iremediabil, grecii pierind până la urmă sub sabia lui Alexandru Macedon și în confruntarea cu Imperiul Roman.
– La finalul acestui interviu, am rugămintea să-mi spuneţi în ce măsură consideraţi că omul politic actual, înţeles că un anti-zoon politikon poate suferi un proces de transformare, (re)devenind un zoon-politikon?
În concluzie, zoon politikon are o conotație pozitivă, atributul pe care îl exprimă ar trebui să fie o condiție sine qua non pentru buna funcționare a oricărei societăți („cetatea”). Și, la fel ca la Aristotel, să se aplice tuturor membrilor societății, nu numai celor ce se îndeletnicesc cu politica. Numai că, s-a văzut, zoon politikon a funcționat și funcționează mai mult în plan ideatic, având aderențe cam firave cu realitatea cotidiană. Un ideal la care greu se accede și care încă și mai anevoios se păstrează. N-au reușit ei nici măcar grecii !
Adrian-Vladimir COSTEA 