Interviu/ Corina Creţu, comisar european: “Fondurile europene sunt destinate exclusiv îmbunătățirii vieții tuturor cetățenilor, indiferent din ce regiune europeană provin”

Ieșirea Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Euratom reprezintă o provocare majoră pentru statele membre, cu implicații economice, financiare, sociale și politice complexe asupra întregului acquis comunitar. În acest context, este adusă din nou în discuţie necesitatea facilitării fondurilor europene de către cetăţenii statelor membre ale UE.

Corina Creţu, comisar european pentru Politică Regională, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la perspectivele şi provocările privind reducerea birocrației pentru beneficiarii fondurilor europene, într-un interviu acordat pentru Europunkt, lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: Doamnă Comisar Corina Crețu, asistăm la accelerarea proceselor de reformă ale Uniunii Europene în cadrul orizontului post-Brexit. Care sunt principalele provocări cu care se confruntă Statele Membre în accesarea fondurilor europene?

Corina Crețu: La nivelul Comisiei Europene, suntem dedicați să îmbunătățim în mod constant modul de implementare al politicilor UE, dorind totodată ca rezultatul acestora  să îndeplinească preocupările și așteptările statelor membre și, în mod deosebit, al cetățenilor în cel mai bun mod posibil.  Cu siguranță, o serie de  schimbări în cadrul politicilor UE sunt deja necesare, însă odată cu procesul Brexit, există, în mod firesc, un impuls suplimentar pentru reformă.

Așadar, pentru viitor ne dorim să găsim cele mai bune soluții pentru a compensa deficitul bugetar generat de Brexit și totodată, să ne asigurăm că avem la îndemână instrumentele potrivite, pentru a putea aborda cu succes noile priorităţi.

Rezultatele politicii de coeziune sunt vizibile pretutindeni în spațiul UE, ceea ce, practic, evidențiază rolul esențial al fondurilor europene în reducerea disparităților dintre regiuni. Prin urmare, consider că trebuie să ne asigurăm că politica de coeziune continuă să joace un rol important și în viitor.

Totodată, este necesar să lucrăm împreună cu Statele Membre pentru a aduce Europa mai aproape de cetățenii săi, iar acest lucru este deja realizabil prin facilitarea accesului cetățenilor la fondurile UE. Pe de alta parte, aș sublinia faptul că nu au fost puține situațiile în care, atât autoritățile naționale de implementare cât și beneficiarii de pe teren, în loc să își poată concentra eforturile asupra obținerii celor mai bune rezultate, aceștia s-au confruntat cu o serie de dificultăți în a se conforma unui set numeros, dar și complex de reguli. Spre exemplu, complexitatea actuală a legislației nu este generată doar de normele UE, ci și de reglementarea excesivă, aşa-numita practică de „gold plating„, atunci când autoritățile naționale adaugă mult mai multe cerințe suplimentare, celor deja existente la nivel european.

Prin urmare, trebuie să reducem în mod semnificativ birocrația și să ne debarasăm de normele inutile. Este necesar să ne asigurăm că fondurile noastre sunt ușor de accesat și totodată eficient gestionate pentru a obține rezultatele dorite într-o manieră simplă, rapidă și eficientă.

Care sunt principalele aşteptări ale cetăţenilor europeni legate de accesarea fondurilor europene?

Dat fiind faptul că cetăţenii europeni se aşteaptă să aibă un acces facil la fondurile UE, consider că este necesar ca aceștia să poată parcurge și înțelege cu ușurință normele și procedurile legate de punerea în aplicare a fondurilor europene în țara lor.

În același timp, cetățenii UE trebuie să aibă garanţia că niciun cent din banii contribuabililor nu este risipit, aceștia dorind astfel să ştie că banii UE sunt gestionaţi corespunzător şi folosiţi totodată pentru investiţii concrete, cum ar fi – poduri, școli, spitale sau orice alt proiect care a beneficiat de finanţarea UE. Cu siguranță, cetățenii vor ca UE să le îmbunătățească în mod concret viaţa, iar această viziune reprezintă exact ceea ce doresc să văd și eu ca cetăţean – și nu doar în calitate de Comisar European.

Privind aşteptările cetăţenilor europeni, care sunt măsurile luate de Comisie pentru a reduce birocraţia, în cazul beneficiarilor fondurilor europene? Ce progrese au fost făcute până acum?

Prioritatea mea – şi aici vorbesc în calitate de Comisar European pentru politica regională – a fost sa realizăm o simplificare administrativă cât mai semnificativă, la nivelul procedurilor de accesare a fondurilor UE.

În anul 2015, am înființat Grupul la nivel înalt, condus de domnul Siim Kallas, fost vicepreședinte al Comisiei Europene, tocmai pentru a identifica oportunități de eliminare a complexității inutile a normelor din cadrul politicii de coeziune, având în vedere atât evaluarea la jumătatea perioadei a cadrului financiar multianual (CFM) 2014-2020, la care Grupul a adus o contribuție semnificativă, cât și dezbaterea privind cadrul bugetar pentru perioada de după 2020.

Normele din cadrul diferitelor fonduri și instrumente ale UE ar trebui armonizate în ceea ce privește ajutoarele de stat, achizițiile publice și metodele de rambursare a costurilor, pentru a facilita sinergiile și pentru a permite beneficiarilor să solicite, pentru același proiect, fonduri UE din surse diferite. De exemplu, aplicarea acelorași norme în cadrul politicii de coeziune și în cadrul Fondului european pentru investiții strategice (FEIS) ar permite facilitarea accesului la sprijin pentru întreprinderile mici.

Un cadru mult mai simplificat ar trebui să fie accesibil tuturor statelor membre și regiunilor, cu condiția ca acestea să îndeplinească o serie de criterii, precum: sisteme fiabile de gestiune și control, un nivel semnificativ de cofinanțare națională, pentru a încuraja realizarea de cheltuieli eficiente; pentru a se putea obține rezultate.

De asemenea, în prezent pregătim propunerile pentru următoarea perioadă de programare, perioadă care va aduce simplificări suplimentare ale procedurilor.

În contextul Brexit și al dezbaterilor privind multiplele scenarii de reformare a UE, în ce măsură procesul de constituire a următorului cadru financiar multianual (CFM) prezintă o miză importantă în alocarea fondurilor europene?

În mod sigur Brexit reprezintă o provocare semnificativă pentru întregul buget al UE, iar acest lucru este valabil pentru toate domeniile, inclusiv pentru Politica de coeziune. Într-adevăr, trebuie să găsim un echilibru între finanţarea politicilor noastre actuale şi în același timp abordarea noilor priorităţi.

Avem nevoie de o politică regională puternică și pe viitor, deoarece coeziunea economică, socială și teritorială este mai mult decât un obiectiv fundamental al tratatelor noastre fondatoare. Aceasta reprezintă practic cea mai clară manifestare a solidarităţii europene.

În consecință, consider că este esențial ca politica de coeziune să continue să fie prezentă în toate regiunile europene și în același timp să dispună de mijloacele necesare pentru a aborda în mod eficient provocările existente și cele emergente.

Care este mesajul pe care UE și Statele Membre trebuie să îl transmită cetățenilor europeni atunci când se referă la cadrul de reglementare pentru accesarea fondurilor europene?

Fondurile europene sunt destinate exclusiv îmbunătățirii vieții tuturor cetățenilor, indiferent din ce regiune europeană provin. În ceea ce mă privește, în calitate de comisar european pentru politică regională, voi face tot ce îmi stă în putere pentru a mă asigura că politica de coeziune va fi una puternică și după 2020, astfel încât fondurile europene să rămână în continuare o sursă de finanțare cu un impact semnificativ în viața cetățenilor din cele 28 de state membre.

 

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.

Interviu/ Leonard Orban, consilier prezidenţial: “Negocierea Brexitului nu este un proces în care o parte câștigă mai mult ca cealaltă, ci despre unul în care părţile încearcă limitarea pe cât posibil a efectelor negative”

Ieșirea Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Euratom reprezintă o provocare majoră pentru statele membre, cu implicații economice, financiare, sociale și politice complexe asupra întregului acquis comunitar.

Prima etapă a negocierilor s-a finalizat dupa câteva luni de stagnare, perioadă în care au fost formulate numeroase avertismente de către președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, împreună cu președintele Parlamentului European, Antonio Tajani, și negociatorul șef al Uniunii Europene pentru Brexit, Michel Barnier. Negocierile privind drepturile cetățenilor europeni, decontul financiar și frontiera cu Irlanda au înregistrat progrese suficiente, diminuând îngrijorările potrivit cărora o retragere nereglementată va crea dificultăți serioase între cele două părți, din cauza marjei semnificative de incertitudine.

A doua etapă a negocierilor vizează relaţia pe termen lung dintre Regatul Unit şi Uniunea Europeană, din punct de vedere comercial şi al securităţii. În acelaşi timp, în cadrul acestei etape a negocierilor se va discuta pe marginea stabilirii unei perioade de tranziţie după ieşirea Regatului Unit din Blocul comunitar, în martie 2019.

Leonard Orban, consilier prezidențial pentru Afaceri Europene, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la stadiul negocierilor dintre Marea Britanie şi UE-27, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne prezentați care au fost principalele provocări care au marcat prima etapă de negociere dintre Marea Britanie și UE-27. În ce măsură au fost găsite soluții pentru rezolvarea acestor provocări?

Leonard Orban: În prima etapă a negocierilor, obiectivul Uniunii Europene (UE) a fost de a soluționa 3 aspecte principale:

• Drepturile cetățenilor UE în Marea Britanie și ale cetățenilor britanici în Uniune;
• Chestiunile bugetare, mai exact sumele datorate de Marea Britanie la bugetul UE în contextul retragerii sale din Uniune;
• Evitarea introducerii unei frontiere fizice (hard border) între Irlanda și Irlanda de Nord.

Din punctul de vedere al Uniunii, s-au înregistrat progrese importante în negocieri, în special în ceea ce priveşte primele două dimensiuni, fapt ce a permis avansarea la etapa privind viitoarele relații dintre UE și Marea Britanie.

Unul dintre principalele paliere ale negocierii a vizat protejarea drepturilor cetățenilor Uniunii în Regatul Unit și a cetățenilor Regatului Unit în Uniune. Care sunt drepturile asupra cărora cele două tabere au căzut de acord? Totodată, care sunt drepturile asupra cărora planează în continuare un semn de întrebare în vederea respectării acestora după ieșirea Marii Britanie din Uniune?

Din punctul de vedere al obiectivelor UE, acestea sunt în cea mai mare parte acoperite de înțelegerea la care s-a ajuns până acum. Şi o să vă dau câteva exemple:

• Cut-off date – data până la care cetățenii UE din Marea Britanie vor beneficia de toate drepturile cetățenilor Uniunii – va fi finalul perioadei de tranziție, adică la sfârşitul anului 2020.
• S-a agreat utilizarea cărților de identitate valide pentru a servi ca documente de călătorie pentru o perioadă de 5 ani după finalul perioadei de tranziție; ulterior încheierii perioadei de tranziţie, Marea Britanie va putea solicita ca acestea să respecte normele privind identificarea biometrică pentru a putea fi folosite în continuare.
• A fost agreată o perioadă de grație de 6 luni după finalul perioadei de tranziție pentru persoanele care se află pe teritoriul britanic și de 3 luni pentru persoanele care se alătură cetățenilor acoperiți de acordul de retragere după sfârșitul perioadei de tranziție.

Una dintre chestiunile care urmează să fie clarificată ulterior este cea legată de tratamentul aplicat cetățenilor UE de către partea britanică după încheierea perioadei de tranziție. Va fi de competenţa autorităţilor din Marea Britanie de a stabili în detaliu în ce va consta acest tratament.

Doresc să subliniez că Uniunea nu va accepta un tratament diferenţiat al cetăţenilor UE în Marea Britanie. De altfel, ideea de tratament egal şi nediscriminatoriu pentru cetățenii Uniunii după Brexit este inclusă în liniile de orientare (guidelines) adoptate de liderii europeni la reuniunea Consiliului European din 22-23 martie.

De asemenea, în documentul menţionat este evidenţiată dorinţa UE ca în domeniul mobilității să existe o cooperare cât mai strânsă cu partea britanică după Brexit.

Un alt palier important a avut în vedere cadrul pentru abordarea circumstanțelor unice din Irlanda de Nord. Cum vă explicați faptul că Marea Britanie și-a asumat angajamente semnificative pentru a menține granița invizibilă cu Irlanda de Nord?

În ceea ce privește negocierile privind granița dintre Irlanda și Irlanda de Nord, la nivel politic există un angajament al Marii Britanii, dar şi al UE, de a nu introduce o frontieră fizică (hard border). Introducerea acestei frontiere ar putea pune în pericol implementarea Acordului Good Friday.

Pe de altă parte, rămân de identificat soluțiile tehnice menite să asigure atingerea acestui obiectiv.

Cel de-al treilea subiect sensibil abordat în prima etapă a negocierilor a vizat decontul financiar. Chiar dacă nu au fost menționate cifre nete, cele două tabere s-au pus de acord ca Regatul Unit să contribuie și să participe la punerea în aplicare a bugetelor anuale ale Uniunii pentru anii 2019 și 2020 ca și cum ar fi rămas în Uniune. Care este semnalul pe care Theresa May l-a oferit britanicilor și liderilor europeni prin acceptarea decontului financiar, inclusiv pentru 2019 și 2020?

Trebuie avut în vedere faptul că cele două părți au convenit asupra unei perioade de tranziție care să permită o ieșire ordonată a Marii Britanii din Uniune. După cum am menţionat anterior, s-a convenit ca tranziţia să se încheie la finele anului 2020, adică la finalul perioadei acoperită de bugetul multianual al Uniunii 2014-2020. Având în vedere că Marea Britanie va fi parte a Pieței Interne şi a Uniunii Vamale până la finele anului 2020, contribuțiile financiare ale Marii Britanii la bugetul Uniunii pentru anii 2019 şi 2020 sunt pe deplin justificate.

Ce a câștigat Marea Britanie ca urmare a negocierilor cu UE-27? Dar UE-27?

Negocierile dintre Uniunea Europeană şi Marea Britanie nu sunt finalizate şi există un principiu potrivit căruia nimic nu este agreat până nu se agreează totul. Tot ce s-a negociat până acum va trebui să fie inclus într-un acord – Acordul de retragere al Marii Britanii din UE – care va trebui să fie aprobat la nivel european de Consiliul UE şi de Parlamentul European, iar în Marea Britanie de Parlamentul britanic. De aceea, este prematur să vorbim despre câștiguri în acest proces. În opinia mea, negocierea Brexitului nu este un proces în care o parte câștigă mai mult ca cealaltă, ci despre unul în care părţile încearcă limitarea pe cât posibil a efectelor negative.

Care sunt perspectivele şi provocările privind cea de-a doua etapă a negocierilor? Care vor fi cele mai sensibile subiecte care vor face obiectul negocierii dintre cele două tabere?

Etapa privind negocierea relațiilor viitoare dintre UE şi Marea Britanie va fi, probabil, cea mai complexă, având în vedere că o multitudine de aspecte vor fi subiect de negociere. Oferta UE este de a încheia cât mai curând posibil un Acord de comerț liber cu Marea Britanie (Free trade Agreement). În plus, UE dorește încheierea unor acorduri pentru o cooperare cât mai strânsă cu partea britanică şi în alte domenii precum: securitate, apărare, relații externe.

În ceea ce privește perspectivele, negocierile privind Acordul de retragere a Marii Britanii din UE vor trebui să se finalizeze cel mai târziu până la reuniunea Consiliului European din luna octombrie. Orice fel de întârziere va risca să conducă la un rezultat pe care nu ni-l dorim, respectiv acela al retragerii Marii Britanii din UE fără un acord.

Care este semnalul pe care Marea Britanie si UE-27 l-au oferit în urma stabilirii consensului asupra perioadei de tranziție post-Brexit care se va întinde până la finele lui 2020?

Semnalul este acela că negocierile avansează și că șansele ajungerii la un Acord privind retragerea ordonată a Marii Britanii din UE au crescut considerabil.

Până în octombrie nu mai este mult timp, iar această perioadă trebuie valorificată la maximum pentru a putea ajunge la un acord.

 

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.

Interviu/ Magda Baciu, fondatoarea agenţiei House Of Progress: “Rata de activitate antreprenorială în România este de 11%, 19% în Estonia și 8,1% la nivel european”

Antreprenoriatul presupune deschidere și colaborare între toate părțile implicate, căci nu putem disocia antreprenoriatul de stat și cu atât mai puțin de latura educațională. Iar înainte de rezultate satisfacătoare, profit și recunoaștere, tinerii trebuie să știe că antreprenoriatul este despre oameni, inovație si implicare îndelungată.

Magda Baciu este fondatoarea agenţiei House Of Progress, unde împreună cu echipa sa, ajută afacerile online să îşi crească veniturile prin procese de marketing automation şi tactici de online marketing bazate pe analiza de date web. După 3 ani de experienţă în statistică şi marketing, Magda a observat că lumea online marketingului devine din ce în ce mai tehnică şi complexă, iar înţelegerea datelor şi automatizarea proceselor formează o bază solidă pentru o afacere care doreşte să se dezvolte în mediul online.

Magda Baciu ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la implicarea tinerilor în activităţile antreprenoriale, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi unde se plasează mediul antreprenorial românesc în raport cu nivelul de dezvoltare al antreprenoriatului în spațiul european. Care sunt avantajele și dezavantajele antreprenoriatului românesc?

Magda Baciu: Țările europene cu spirit antreprenorial dezvoltat, care pun accent pe inovație sunt puține, de aceea admirăm cursul de dezvoltare al anumitor țări, precum Estonia, Letonia, Lituania, Regatul Unit al Marii Britanii. Totuși, situația prezentă a acestor țări izolate nu este o întâmplare.

Este vorba despre contextul prielnic creat de-a lungul timpului de mediul politic, prin inițiativele de inovare a mediului educațional și stimularea realizării de noi afaceri, într-un mod sănătos și strategic. România nu se bucură, din păcate, de acest context într-un mod consistent.

Sunt persoane senzaționale care își investesc viața în a schimba lucrurile și chiar mișcă lucrurile din loc, dar este nevoie și de o atitudine constructivă din partea mediului politic.

Este prea puțin posibil să găsim într-un top antreprenorial tările unde educația este ignorată. Aici mă refer atât la educația practică, aliniată la nevoile și oportunitățile prezentului, cât și la fructificarea și dezvoltarea creativității și inteligenței emoționale.

Inteligență emoțională, gândirea strategică și capacitatea de a înțelege lumea în toată complexitatea ei îți hrănesc viziunea pe termen lung. chiar și atunci când te împiedici.

Dacă ne îndreptăm privirea spre România, strict profesional, realizăm că suntem cunoscuți pentru aptitudinile tehnice și de execuție. Un lucru deloc rău în sine.

Totuși, cum putem face pași în față, dacă noi nu înțelegem importantă gândirii strategice, a aptitudinilor de marketing și business? Știm să construim lucruri, dar nu prea știm să le facem văzute.

Avantajele antreprenoriatului în România?

Costurile de susținere a unei afaceri sunt mai mici în România, o cauza directă a nivelului costurilor de trăi din țară. De asemenea, avem foarte mulți tineri ambițioși și dornici de a crește nivelul profesional în regiune.

Care este rata de implicare a tinerilor în mediul antreprenorial în România? Care este media de implicare la nivelul UE?

O comparație simplă a mediului antreprenorial la nivel european poate fi făcută cu ajutorul ratei de activitate antreprenorială, rată bazată pe numărul persoanelor care își încep un business sau au fost antreprenori pentru mai puțin de 42 de luni. Rata de activitate antreprenorială în România este de 11%, 19% în Estonia și 8,1% la nivel european. Se pare că nu suntem la capăt de listă, dar o întrebare importantă este cât la sută din antreprenorii români sunt inovatori.

De ce este importantă implicarea tinerilor în mediul antreprenorial?

Antreprenoriatul aduce beneficii atât persoanei în cauză, cât și mediului economic unde aceasta activează. Ca inițiator, ți se clarifică din ce în ce mai mult că scopul tău este să observi provocările cu care cei din jurul tău se luptă și să găsești o soluție. În acest mod, ajuți societatea să progreseze, formezi noi locuri de muncă, setezi un model de proactivitate pentru cei din jurul tău.

În ce măsură tinerii au acces la programe de educație și dezvoltare antreprenorială?

Sunt foarte multe programe antreprenoriale în România, atât incubatoare, cât și acceleratoare de business, care au ca scop susținerea tinerilor, totuși, acestea găsesc foarte greu persoane cu un mod de gândire corect, prielnic inovației.

Pentru a dezvolta spiritul antreprenorial la nivel național, trebuie adaptat modelul educațional încă de pe băncile școlii. Sau poate puțin mai simplu, să lăsăm instituțiile rigide pe traiectoria lor și să lansăm din ce în ce mai multe programe de educație alternativă.

Care sunt obstacolele cu care se lovesc tinerii la început de drum în mediul antreprenorial?

Sunt diverse obstacole, unele care sunt specifice României, altele sunt specifice antreprenoriatului și altele specifice generației.

În cele mai multe țări din Europa, societatea vine cu destul de multă presiune în a te convinge că parcursul liceu – facultate – master – corporație este calea corectă, așadar, când decizi să urmezi altă cale, nu prea vor fi atât de multe persoane care să te înțeleagă, cel puțin în primii ani, până când reușești să te pui pe picioare. Aici, tânărul antreprenor se va lovi de un obstacol mintal, hrănit de neîncrederea celor din jur și lipsa educației emoționale.

O altă provocare este răbdarea.

Ceea ce tinerii pierd din vedere este că, cel mai probabil, la 25 de ani mai au 50 de ani de muncă în față. Ei vor să se întâmple acum, vor să le facă pe toate și să devină următorul Zuckerberg. Înțeleg că sunt foarte multe oportunități, dar nimic nu poate înlocui focusul, în special în primii ani de antreprenoriat, când resursele sunt foarte limitate. Lucrurile trebuie luate pas cu pas, problemă cu problemă.

O altă provocare la început de drum este alegerea primilor angajați.

Este o provocare destul de mare, fiind unul dintre lucrurile care sunt învățate, în mare parte, din experiență practică.

Care sunt măsurile pe care le considerați oportune pentru a sprijini tinerii antreprenori?

Personal, cred că măsurile care aduc un real beneficiu nu sunt neapărat cele financiare, aşa cum vedem noi fondurile pilula.

Cred că cel mai important este să recunoaştem că soluţiile care într-adevăr susţin mediul antreprenorial sunt acelea de lungă durată.

În primul rând trebuie să educăm stilul de business.

Cum comunicăm, cum dezvoltăm un business de la nivel local la nivel naţional şi internaţional, cum dezvoltăm un network puternic, cum ne reabilităm când ideile eşuează.

O măsură pe care o consider sănătoasă este introducerea în programa educaţională a unor cursuri practice.

Indiferent dacă este vorba despre programare, vânzări sau marketing, aceste cursuri trebuie să fie în ton cu 2018 şi predate de persoane care au fost expuse unui mediu internaţional pe domeniul respectiv. Ar fi extraordinar să se întâmple aceste lucruri încă din liceu.

O altă provocare pe care am întâlnit-o este lipsa programelor de mentorat specifice pe nişe şi modele de business. Dacă eu îmi doresc să construiesc un software care ajută agricultorii să fie mai eficienţi în ceea ce fac, poate nu e cel mai potrivit să primesc sfaturi de la cineva care a crescut un lanţ de restaurante. Mentalitatea “omul bun la toate” nu este una foarte sănătoasă.

Totuşi, să nu credem că măsurile de sprijin trebuie să vină doar din exterior. Trăim într-un context optimist, avem acces la orice informaţie dorim, suntem la un “mesaj” distanţă faţă de orice persoană. E vorba de foarte multă muncă, educaţie pe cont propriu, execuţie şi optimizare. Şi când termini o iei din nou de la capăt până ajungi unde îţi doreşti.

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.

Interviu/ Lorena Stuparu, cercetător ştiinţific (ISPRI): “Populismul, noua fantomă care bântuie prin Europa”

Populismul își găsește teren fertil acolo unde oamenii uită să își sădească valori ce nu pot fi strămutate, dar și acolo unde uită să uzeze de rațiune în discernerea intențiilor politice. Găsindu-și loc între neajunsurile sociale, limbajul populist cuprinde cu ușurință pe aceia care și-au rătăcit drumul. Totuși, pe de altă parte, fenomenul populist îmbracă mai multe forme, seducătoare toate, care, în aparență se prefigurează a avea bune intenții, însă cu mai multă atenție și, în bună măsură, cu mai multă rezervă trebuie să fie ingerate de către societate variațiunile pe aceeași temă, întruchipate în discursuri ce nu se vor populiste de la capul locului sau care promit, tocmai prin absența asumării unei promisiuni fățișe.

Lorena Stuparu este cercetător ştiinţific gradul III la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale “Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti (2004), cu teza “Simbolul în viziunea lui Mircea Eliade. Religie, hermeneutică şi atitudine estetică”, coordonată de profesorul Ion Ianoşi, absolventă a Programului de Studii Postdoctorale al Universităţii din Bucureşti derulat în 2010-2013 în domeniul ştiinţelor politice. Lorena Stuparu ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la perspectivele şi provocările privind reformarea UE în contextul ascensiunii curentelor populiste, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care este evoluția pe care o urmează curentele populiste în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene?

Lorena Stuparu: Mai întâi, aș vrea să încadrez teoretic noţiunea de populism, pentru că altfel aş avea senzaţia că utilizez, în cel mai fericit caz, o idee primită de-a gata, un clişeu, un cuvânt la modă, a cărui arie semantică nu acoperă de fapt complexitatea fenomenelor la care pretinde că se referă, promovând, de fapt, o nouă ideologie.

După cum se știe, populismul (cel puțin la origini) nu este un fenomen tipic european, iar în plan teoretic este dificil de conceptualizat. Apare pentru prima dată la sfârșitul secolului XIX în Statele Unite ca expresie a nemulțumirilor și dezmăgirilor fermierilor oprimați de datorii și sătui de promisiuni neonorate privitoare la pământuri ieftine și transporturi pe calea ferată, ca apoi să se contopească cu mișcare progresistă. Al doilea sens istoric este acela de mișcare democratică și colectivistă din Rusia, tot la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu o semnificație oarecum peiorativă. În acele cadre originare, tendințele populiste implică apărarea omului de jos împotriva schimbării, percepută ca fiind impusă de către factori externi puternici, care pot fi chiar guverne, oameni de afaceri sau sindicate. Mișcările și manifestările populiste ca expresie a nemulțumirilor și dezmăgirilor unor reprezentanți ai păturilor populare vor lua amploare la începutul secolului XX și în America de Sud.

Prin comparație, în Europa, după cum arată Pierre-André Taguieff  într-un articol din Vingtième Siècle, termenul “populism“,  relativ recent, a devenit el însuși popular, utilizările sale dominante înscriindu-se în spațiul polemicii ocupat de actorii politici, de jurnaliști și de intelectualii mediatici. Taguieff consideră că folosirea riguroasă a acestui termen nu poate fi astăzi decât una restrânsă, desemnând numai o dimensiune a acțiunii sau a discursului politic. Altfel spus, populismul nu se concretizează nici într-un tip definit de regim politic (de exemplu, o democrație sau o dictatură pot să prezinte o dimensiune sau o orientare populistă, să aibă un stil populist), nici în conținuturi ideologice determinate (el nu poate fi considerat drept o mare ideologie printre altele). Populismul, abordat mai curând ca “stil politic”, susține Taguieff, poate să dea formă diverselor substraturi simbolice și să se imprime în multiple ideologii, luând coloratura ideologică a diverselor “locuri” în care este “primit” ca un ansamblu de “operații retorice” puse în joc de exploatarea simbolică a anumitor reprezentări sociale. Ambiguitatea lui constitutivă îl face aplicabil în mai multe domenii de semnificație: populismul ca mișcare, populismul ca ideologie, ca regim, ca atitudine, populismul-retoric, populismul – tip de legitimare.

În Europa, anumite tipuri de democrații hibride postautoritare și posttotalitare încurajează discursul populist, acesta făcând apel la forme emoționale ale coeziunii și identității, care uneori se pot combina cu forme de modernizare economică, iar atunci când sfera publică tinde să se reducă mai curând la piață, decât să-și fixeze obiectivul de a fonda comunitatea, cetățeniii se lasă captați de profesioniștii seducției video-politice, consideră Pierre-André Taguieff.

Înțelegerea populismului drept o “patologie a democrației” explică, după Christa Deiwiks, conotația negativă a acestui dificil concept.

Cu toate că descrierile populismului implică adesea ideea unui “apel” către oamenii “obișnuiți” și o critică anti-elitistă, ele sunt prea imprecise pentru a specifica în mod corespunzător cine sunt actorii populiști sau ce partide pot fi clasificate ca populiste. În timp ce unii cercetători folosesc noțiunea de „populism” pentru a desemna un anumit stil personal sau o strategie oportunistă electorală (de exemplu, Hans-Georg Betz în Radical Right-Wing Populism in Western Europe), alții susțin că populismul ar trebui să fie tratat ca o ideologie. De asemenea, folosit într-un mod peiorativ, populismul este asociat cu actorii politicii xenofobi.

Dincolo de demagogia “populistă” de care nu cred să fi scăpat nici un politician, cel puțin în campanile electorale, adevăratul populism apare în situații de criză, atunci când nemulțumirile sau teama cresc, atunci când oamenii așteaptă conducători “profetici” sau pe cei capabili să le asigure un oarecare confort existențial. Mai precis, atunci sunt create condițiile favorabile fenomenului.

Pentru Takis Pappas, populismul este un concept deopotrivă evaziv și recurent și, mai mult, el poate fi democratic, dar nu este niciodată liberal.

În teoria politică sunt reperate multe forme ale populimului: populismul extremist, populismul majorităţii, populismul de opoziție, populismul de stânga sau de dreapta, mai nou populismul identitar (naţionalist), populismul antiimigraţionist, populismul antiliberal, populismul eurosceptic (ultimele trei fiind forme de neopopulism). Şi mereu se adaugă noi și noi conotaţii. Dar oricare ar fi nuanţa lor, toate acestea au în comun demagogia politicienilor care invocă interesul general pentru a disimula interesele private sau de grup în spatele lozincilor. Acesta este un “populism” prezent la nivelul oricărui discurs politic pentru a atrage electoratul “naiv”.

Potrivit lui Cas Mudde, populismul este o ideologie care separă societatea în două grupuri antagonice: poporul şi elita coruptă. Este vorba de un curent de gândire prezent la un moment dat în istoria ideilor politice din Europa, dar care a rămas multă vreme marginal. Comunismul şi fascismul au inclus elemente populiste, în special în etapa în care aceste regimuri nu erau instalate la putere, dar populismul nu a definit esenţa lor. Cas Mudde consideră că a existat o transformare structurală a partidelor politice din Europa care au convers în direcţia unui consens al elitelor, o agendă comună care include integrare europeană, societăţi multietnice şi reforme economice în direcţia asigurării pieţei libere. Conservatorii britanici, CDU, New Labour sau socialiştii germani s-au integrat de bună voie într-un proiect care scoate în evidenţă asemănările între aceste partide, mai degrabă decât deosebirile. Această convergenţă a creat un teren fertil pentru mişcarea populistă, din moment ce elitele politice au ajuns să semene între ele. Mudde consideră că populismul este o mişcare de durată, la fel de ireversibilă precum diminuarea diferenţelor doctrinare între elitele politice. Dovada potrivit căreia populismul este de durată o constituie în această viziune prezenţa de atâţia ani în fruntea guvernului maghiar a lui Viktor Orban a cărui popularitate nu scade în sondaje precum a altor lideri politici care s-au aflat recent la putere. Slovacia este un alt exemplu de continuitate a populismului, de la Meciar din anii 1990 la Fico, nemaifiind vorba de un fenomen în afara tendinţelor politice principale. Schimbările structurale ale societăţilor occidentale au dus la creşterea atractivităţii populismului, iar guverne de coaliţie stânga – dreapta precum în Germania, Spania etc. nu sunt variante sustenabile pe termen lung. Dacă în trecut partidele populiste doreau să se alăture unor coaliţii de stânga sau de dreapta, ori rezultate din combinaţia acestora, în prezent, tendinţa este de a refuza asemenea coaliţii, odată ce partidele populiste au o largă susţinere.

În studiul Populismul în creştere – vor supravieţui democraţiile?, Radu Carp arată că
anul 2016 a prilejuit un val de alegeri şi consultări populare care au pus în prim-plan populismul. Începând cu referendumul eşuat din Olanda referitor la Acordul de Asociere la UE al Ucrainei, urmat de votul britanicilor pentru ieşirea din UE, de alegerile la nivelul landurilor din Germania care au confirmat avansul unui partid populist, AfD, de referendumul eşuat din Italia care a permis Mişcării 5 stele (M5S) să devină principalul partid favorit la alegerile anticipate, de alegerile din Austria în care candidatul FPÖ Norbert Hofer a avut un scor foarte bun la ambele scrutinuri.

În Anglia efectele populismului s-au văzut la Brexit, iar în Franţa şi Germania ideologiile şi discursurie populiste, dincolo de criza imigraţiei, au şanse să câştige un public mai vast, în urma evenimetelor recente, a atentatelor etc.

În ce măsură crizele apărute în ultimii ani scot în evidență eşecul partidelor tradiţionale de a comunica cu cetăţenii? Totodată, cum vă explicaţi ascensiunea liderilor populişti în statele europene cu o puternică tradiţie democratică?

Întrebarea dumneavoastră surprinde “decepţia democratică” cronicizată în mentalul individual şi colectiv la începutul acestui mileniu.

Fiindca mizează pe latura psiho-emoţională a personalităţii individului căruia i se adresează, discursul populist este specific politicienilor care se consideră “carismatici“. Aşa spune teoria. În realitate, este un pic diferit.

Potrivit lui Guy Hermet, cuvântul “populism” nu a mai servit, la un moment dat, în “bătrânele noastre democraţii”, decât pentru a desemna accesele de pasiune pe care ar trebui să le alungăm înapoi către “episoadele ruşinoase” ale istoriilor naţionale sau către “galeria curiozităţilor exotice”. Filosofului francez observa acum câţiva ani că Le Pen şi Heider sunt departe de a reprezenta doar nişte cazuri izolate de vreme ce reapariţia populismului se observă, sub forme diferite şi adesea anterioare acelora pe care le adoptă în Franţa şi Austria, şi în alte ţări europene din Vest şi din Est, în America de Nord şi chiar în Australia. Sunt amintite mişcările de extremă dreaptă germane, Partidul progresului norvegian şi danez, care – consideră  Hermet – au  reintrodus în realitate populismul pe continentul nostru, separatiştii belgieni, Vlaams Blok, Liga Nordului din Italia, naţional-populiştii din Europa centrală şi orientală sau din Rusia post-comunistă.

Andrei Ţăranu  consideră că noile partide populiste (de dreapta sau de stânga) câştigă teren pentru ca celelalte partide sunt permanent preocupate de formă – persoanele  pe care să le propună – şi absolut deloc de fond, anume de principiile şi doctrina de reprezentare a unui sau mai multor grupuri sociale. Consultarea directă a cetăţenilor a devenit unul dintre instrumentele preferate ale populiștilor, folosit pentru a legitima cauze contrare valorilor democratice sau principiilor liberale. Modul în care s-au organizat referendumuri în ultimii ani în Ungaria, Grecia sau Marea Britanie, arată faptul că riscurile rezultate dintr-o astfel de acțiune pot să devină mai mari decât lipsa de consultare cetățenească ca atare. Relativ recent, la nivel european au avut loc discuții despre organizarea de referendumuri pentru ieșirea din UE, pe model britanic. Marine Le Pen, lidera Frontului Național, declara că și Franța ar trebui să organizeze un referendum pentru ieșirea din UE. Aceleași tip de comentarii se regăsesc și la partidele populiste olandeze. Elveția este una dintre țările în care au loc cele mai multe referendumuri, pe teme foarte diverse, de la salariul minim la echiparea armatei. Cu toate acestea, experiențele recente au pus în lumină pericolele pe care le crează referendumurile chiar și într-o țară cu lungă tradiție democratică, este de părere acelaşi analist.

Pentru a reveni la întrebarea legată de ascensiunea liderilor populişti în statele europene cu o puternică tradiţie democratică, am să mai dau un răspuns indirect, invocând de data aceasta cartea unui filozof. Este vorba despre Spectrele lui Marx. Starea datoriei, travaliul doliului şi noua Internaţională, de Jacques Derrida (tradusă de Bogdan Ghiu şi Mihaela Cosma). Cauzele populismului actual pot fi găsite, cred, în ceea ce filozoful numește “rănile noii ordini mondiale”. În ceea ce ar putea fi „o telegramă de zece cuvinte”, acestea ar fi, după Derrida, următoarele: 1. Şomajul, “această dereglare mai mult sau mai puţin calculată a unei noi pieţe, a unor noi tehnologii, a unei noi competitivităţi mondiale”; 2. “Excluderea cetăţenilor fără adapost (homeless) de la orice participare la viaţa democratică a statelor, expulzarea sau deportarea atâtor exilaţi, apatrizi sau imigranţi”; 3. “Nemilosul război economic dintre ţările comunităţii europene înseşi, dintre acestea şi ţările est-europene, dintre Europa şi Satele Unite, dintre Europa, Satele Unite şi Japonia. Acest război dirijează totul, începând cu celelalte războaie, pentru simplul motiv că el dirijează interpretarea practică şi o aplicare inconsecvenată şi inegală a dreptului internaţional”; 4. “Neputinţa de a domina contradicţiile din sânul conceptului, al normelor şi al realităţii pieţei liberale”; 5. “Agravarea datoriei externe şi alte mecanisme conexe înfometează şi împing spre disperare o mare parte a umanităţii”; 6. “Industria şi comerţul cu armament (fie el “convenţional” sau în vârful sofisticării tele-tehnologice) se află înscrise în reglementarea normală a cercetării ştiinţifice, a economiei şi a socializării muncii în democraţiile occidentale”; 7. Extinderea (“diseminarea”) înarmării atomice, întreţinută tocmai de către ţările care spun că vor să se puna la adăpost de ea, nu mai este nici măcar controlabilă, aşa cum a fost multă vreme, de structurile statale; 8. “Războaiele interetnice (…) se înmulţesc, ghidate de o fantasmă si de un concept arhaic, de o fantasmă conceptuală primitivă despre comunitate, stat-naţiune, suveranitate, graniţe, sol şi sânge” deşi “arhaismul nu constituie un rău în sine şi îşi păstrează, fără doar şi poate, nişte resurse ireductibile”; 9. “ (…) puterea crescândă şi in-delimitabilă, adică mondială” a statelor-fantomă “care sunt mafia si cartelul drogului de pe toate continentele, inclusiv în fostele state aşa-zis socialiste ale Estului european”; 10. Dreptul internaţional şi “pretins universal” care “rămâne din plin dominat, în aplicarea lui, de anumite state-naţiune particulare”.

Într-o perioadă atât de tulbure, în care “e ceva putred in Danemarca”, valoarea de stânga a solidarităţii n-ar trebui să fie un spectru. În fond, spectrele apar şi se revoltă atunci când nu se face dreptate. Şi nu se face dreptate pentru că se ignoră valorile europene clasice care nu coincid întru totul cu valorile Uniunii Europene.

În ce măsură discursul populist este însoţit de cel eurosceptic? Care sunt contextele sociale, economice şi politice în cadrul cărora mesajele populiste sunt puternic receptate de electorat?

Populismul poate fi interpretat și ca o reacție la uniformizarea vieții implicată în procesul globalizării, ba chiar apare drept legitim în condițiile în care acest fenomen afectează fiecare stat și fiecare sector al lumii și al vieții (nu numai pe cel cultural), fiind controlat de forțe economice de cele mai multe ori ostile dezvoltării economiei statelor naționale în folosul cetățenilor lor. Referitor la această situație, Serge Latouche atrage atenția asupra limitelor occidentalizării lumii care se văd totodată și în apropiatul eșec al acesteia: “Dacă occidentalizarea lumii este pe cale de a eșua, aceasta se întâmplă nu pentru că emițătorii de informație nu sunt suficient de puternici, ci pur și simplu pentru că, pe de o parte, «baza culturii», economia, și, pe de altă parte, «sistemul societal» care aplică proiectul sunt pe cale de descompunere“.

În această tulbure, încețoșată, înnourata lume a vieții în care “un «haos» înlocuiește de acum înainte, complet și pentru mult timp, lumea ordonată, maniheistă a «Războiului Rece»” (Alain Joxe), unii analiști consideră că UE trebuie să găsească soluții pentru a se reapropia de proprii cetățeni ‒ ceea ce presupune mai multă eficiență și transparență în activitate ‒ dar și pentru a se adapta schimbărilor radicale ale mediului  internațional din ultimii zece ani. Mişcările populiste europene reprezintă un “semnal de alarmă” pentru Uniune, prin faptul că, deşi sunt adesea incoerente şi lipsite de propuneri viabile, subliniază liniile de fractură importante în cadrul construcţiei europene şi împiedică realizarea unor strategii realiste. Ratarea încercării de a propune o Constituţie europeană, care ar fi putut să confere democraţiei o forţă a dreptului este un exemplu în acest sens.

Pentru a răspunde succint la amândouă întrebările, contextele favorabile receptării discursului populist, se regăsesc în crizele economice, financiare, sociale, în insatisfacţiile “democratice”:

Da, avem democraţie, dar “avem”şi sărăcie pe măsură, parcă special pentru a scoate în evidenţă virtuţile consolatoare ale libertăţilor care utilizate fără discernământ sunt ele însele o ameninţare nu atât la adresa valorilor Uniunii Europene (din a căror panoplie “oficilizată” lipsesc unele autentice valori europene), cât la adresa fiinţei umane. La acestea se adaugă neîncredere în politicieni, în partide, în instituţii şi, mai nou, sentimentul anti-imigraţionist.

Care sunt provocările pe care le generează ascensiunea partidelor populiste în cadrul statelor membre ale Uniunii?

Critica mai mult sau mai puţin “populistă” la adresa fenomenelor patologice ale democraţiei (cum ar fi corupţia clasei politice, diversele crize identitare inventate, declinul demografic, angoasele sociale, puterea necontrolată a oligarhiei financiare) este în unele cazuri justificată, dar nu cred că populismul este cea mai mare ameninţare a valorilor UE, ci terorismul, în toate formele lui, de la cel de stat, trecând prin acela provocat de grupări extremiste, pâna la terorismul cibernetic sau contracultural. Populismul este numai o reacţie sau un mod de a specula aceste crize. În acest context ne putem întreba: Vrea populismul democraţie directă, participativă sau democraţie reprezentativă? Personal, consider că discursul populist aparţine unor lideri “populari” care aspiră la statutul de elită.

Până la urmă, actuala criză europeană este rezultatul dispreţului faţă de valorile culturale și academice, al pragmatismul exagerat, al cinismului, lăcomiei, nedreptăţii şi clientelismului, este rezultatul uitării gândului la cerul înstelat şi la legea morală din noi, al precarităţii proiectelor comunitare raţionale şi altruitste, al paraliziei conştiinţei civice.

Politicienii îi mâhnesc pe alegători cu faptele şi atitudinile lor mergând de la cea mai grotescă lăcomie, opulenţă, părere de sine, îngâmfare, supradimensionare a eului, pâna la cea mai elementară lipsă de grijă faţă de ceilalţi – şi aici nu mă refer la meschinăria măsurilor sociale (comparate cu măsurile luate pentru bunăstarea lor personală) sau la ineficienţa şi inegalitatea distribuirii veniturilor, ci la indiferenţa faţă de suferinţa umană.

Teama nejustificată de populism mi se pare o nouă modă, o nouă limbă de lemn “prin prisma urgențelor timpului”, de fapt, o problemă a acesui “timp al lumii” marcat de superficialitate, aceste vremuri în care o nouă “ordine mondială” încearcă să instaleze un discurs dominant, pentru a folosi limbajul lui Derrida, ale cărui observaţiile lucide ne ajută să înţelegem mai bine pe ce lume trăim. Discursul dominant se regăseşte, după Derrida, în cultura mai mult sau mai puţin propriu numită politică (discursuri oficiale ale partidelor şi ale politicienilor aflaţi la putere în lume, mai peste tot acolo unde prevalează modelele occidentale), în interpretări şi “comunicări”, în producţia selectivă şi ierarhizată a “informaţiei” pe canalele a căror putere a crescut, uneori în “cultura savantă” a istoricilor, a sociologilor şi a politologilor, a teoreticienilor literaturii, a antropologilor şi îndeosebi a filozofilor politicului. Discursul euforic al democraţiei (neo)liberale şi al economiei de piaţă încă domină noua scenă a geopoliticului.  Deconstrucţia analitică realizată în acest sens este cât se poate de convingătoare în privinţa puterii cuvintelor de a crea o realitate care vine în urma discursului, a cuvântului care devine tristă “kratofanie”.

Ca să zic aşa, o nouă fantomă bântuie (prin) Europa: fantoma populismului. Nu trebuie să confundăm revolta sinceră faţă de aceia care, trăind în lux, fac apologia austerităţii cu discursul prefăcut al îndestulaţilor care fac apel la “popor”.

Populismul “bun” este o reacţie la postumanism şi mai puţin o provocare.

Care este evoluţia pe care populismul o înregistrează în ultimii ani în România? Reprezintă Centenarul o oportunitate pentru ascensiunea liderilor populişti?

Românii sunt printre cei mai receptivi europeni la politicile populiste, cu 82% dintre respondenţii din România la un sondaj al institutului de cercetare YouGov prezentând simpatii populiste, potrivit site-ului The Local, citând cotidianul german Die Welt – consemna Radu Carp într-un articol de anul trecut.

În România, după cum se arată pe INFOPOLITIC, se pot identifica trei forme principale de manifestare ale populismului. Astfel, populismul extremist a fost vehiculat de Corneliu Vadim Tudor, în timp ce performerii populismului majorităţii (care susţine în mod transparent o idee cu aspect raţional şi se bucură de susţinere în rândul populaţiei) sunt Ion Iliescu şi Traian Băsescu, prin proliferarea discursurilor care eludează responsabilităţile concrete. Exemplul cel mai elocvent al populismului de opoziție este activitatea PDSR din 1999 si 2000, cu un accect special pe criza din Kosovo.

Atunci când populismul de opoziție se manifestă în domeniul economic și al politicilor publice, acesta creează electoratului un anumit nivel de așteptare legat de îndeplinirea unor promisiuni, singura condiție fiind ca opoziția să ajungă la putere, iar acest aspect a fost surprins de Adrian Severin în formularea unor soluții false, dar seducătoare prin simplitatea lor, la probleme complicate, depășind competența mediului căruia îi sunt oferite.

Ca un paradox al populismului, uneori reprezentanți ai elitei fac apel la popor. Nu are sens acum să reamintesc “viciile românilor” constate de etnologi, filosofi, scriitori, diverși “moraliști” sau “analiști”. Problema este a clasei conducatoare lipsite, în multe cazuri și împrejurări, nu numai de responsabilitate și devotament față de comunitate și cetățeni, dar și de o minimă decență și demnitate. Cel puțin în România, atât timp cât sunt în opoziție, toți liderii fac declarații cel puțin în stil populist.  Dar se poate vorbi şi despre o manifestare a populismului prin discursul antipopulist, ca formă aproape brutală de a spune adevărul, sau, mai atenuată, prin strategia “nu promit”. Aceasta din urmă, specifică politicienilor tehnocraţi, mizează finalmente pe lipsa de răspundere, precum şi pe argumentul autorităţii. Specialistul este cel care ştie, cel conştientizeză mai bine decât oricine dificultatea rezolvării problemei. Această strategie (potrivit aprecierilor analiștilor) a fost folosită de Theodor Stolojan în prima parte a carierei sale politice.

Cred că la noi se mai poate vorbi și despre un antipopulism al susţinerii drepturilor minorităţilor. Dar poate că şi acesta este un populism.

Revenind, părerea mea este că, în România, actuala criză morală din care decurge şi aceea politică ar putea face obiectul reacțiilor “populiste”. Mai mult sau mai puţin oportuniste sau exhibiționiste.

Pentru că realmente avem de-a face cu un anumit spirit antidemocratic şi cu urâtul viciu al strâmbătății, grandomaniei și aroganței, al lăcomiei (de funcții, de venituri) de care suferă cei mai mulți dintre cei puși să conducă și odată cu ei, toată țara. Este spiritul imposturii, prefăcut, hoțesc și nedemocratic ce a pus stăpânire pe România de la începuturile FSN-ului, care a lăsat această moștenire tuturor partidelor ce s-au perindat la guvernare și de care se profită în locurile în care te aștepți mai puțin. Majoritatea politicienilor vehiculează un discurs populist pentru că numai mizeria politică de la noi le permite unora să prospere. Sau le ocroteşte imoralitatea. Aşa că un populism xenofob ar fi total deplasat.

Este deja un loc comun că cei mai mari duşmani ai românilor sunt ei înşişi. Pâna una alta, noi ne facem mult rău unul altuia: ignorându-ne reciproc motivele și neavând răbdarea de a ne asculta unul pe altul, gândindu-ne, egoiști, numai la obiectivele și țelurile noastre, fără a-i lua în seamă (cu rare excepții, ale celor care chiar trăiesc în porunca iubirii, spre cinstea lor și a Bisericii) pe “cei mai triști ca noi”, uitând  uneori să ne plătim datoriile sau prefăcându-ne că am uitat de o înțelegere, și mă gândesc – pornind de la aceste exemple maligne – că astfel de oameni speră într-o legislație permisivă, care să le îngăduie nepăsarea, nerespectarea cuvântului și abuzurile.

Nu mai vorbesc de instituțiile în care domnește același spirit fundamental necinstit: se iau decizii pe ascuns, cei care lucrează cu profesionalism și onestitate de ani de zile sunt subevaluați și așa mai departe.

Dar eu tot mai sper în dreptate (deși în anumite instituții chiar la distrugerea speranței parcă s-ar lucra, ceea ce este cu adevărat diabolic). E criză și la noi (nu numai de identitate), o criză care a început de mult și al cărei aspect politic alterează însăși esența omului în general și a proverbialei omenii românești în particular.

Privitor la Centenarul Unirii, dacă acesta reprezintă o oportunitate pentru ascensiunea liderilor populişti, cred că ar fi păcat ca bucuria firească a aniversării să fie confiscată de populişti demagogi. Unirea cu Basarabia deja a fost sărbătorită. Nu prea am văzut populism. Poate prudență și un fel de amară obiectivitate.

A vorbi despre patriotism, țară, popor sigur că poate fi un fapt important, un fapt politic, dar – încă un loc comun –cel mai bun mod de a fi patriot este sa-ți faci datoria de om  și cetățean cu tragere de inimă și pricepere, să fii atent la nevoile, năzuințele și proiectele cetățeanului român concret de lângă tine.

Care este viitorul construcției europene, în contextul ascensiunii curentelor populiste? Care sunt perspectivele pe care le identificaţi?

Nu m-aș hazarda să fac previziuni.

La nivelul discursurilor populiste şi în sistemul de valori al receptorilor acestuia, valorile întemeietoare ale Uniunii Europene, noţiuni precum: solidaritatea; respectarea drepturilor omului; unitate; comunicare; toleranţă; respect; egalitate; pluralism; pace; demnitate umană; libertate; stat de drept; justiţie; nediscriminare – au semnificaţii limitate.

Or, suma acestor valori, sau principala valoare pe care se întemeiază UE şi spaţiul public european este democraţia liberală. Pe de o parte, populismul este văzut ca o ameninţare la adresa acestei valori. Pe de alta, este văzut ca o modalitate de redresare a unei democraţii marcate de criză.

Uniunea Europeana înseamnă pace, prosperitate şi protecţie – un rezultat datorat respectării valorilor comune ale statelor membre.

Dacă raportat la acste valori umaniste, populismul este cel puțin discutabil, nu este mai puțin adevărat că raportat la deficitul democratic în Europa, populismul devine explicabil. “Cum să reconciliem idealul democratic ‒ potrivit căruia puterea este deținută de popor ‒ cu realitatea unei puteri restrânse și controlate? Cu ce drept se poate limita puterea poporului și cu ce scopuri?” ‒ se întreabă Christopher J. Bickerton într-un studiu despre puterea limitată și legitimitatea democratică în Europa, în care identifică un discurs care “exprimă o convergență între un proces de integrare în pierdere de imaginație și de creativitate instituțională pe de o parte”. Pe de altă parte, se poate observa “o preferință, în studiile europene, pentru o analiză a UE în afara schemelor tradiționale, și, mai ales, a acelui de stat național și de suveranitate”. Opinia autorului este că “în măsura în care Europa va fi o construcție străină societăților europene, fructul multiplelor compromisuri între elite, ea nu va fi legitimă”. Căci “legitimitatea politică astăzi trebuie să continue un angajament colectiv, un proces public de raționare, fără îndoială conflictual, dar nu mai puțin inevitabil“, iar „suveranitatea populară și legitimitatea democratică nu se opun“, ci dimpotrivă: “legitimitatea unei puteri politice limitate este aceea a suveranității populare care se limitează ea însăși prin forța orientării sale către binele public“. Iar “legitimitatea democratică a Uniunii trebuie să treacă prin construcția unui popor european, dar nu se poate garanta, bineînțeles, că acel popor va păstra UE”.

În ceea ce privește național-populismul și integrarea europeană, în perioada post-Maastricht și într-un context de recesiune economică și de scandaluri politice pe scară largă (inclusiv cazurile de fraudă legate în special de funcționarea politicii agricole comune), Uniunea Europeană, în general, și funcționarii săi, în special, au devenit ținta principală a criticii populiste. Cu toate acestea, politica europeană va continua să rămână în primul rând responsabilitatea elitelor reprezentative care funcționează într-un mediu din ce în ce mai imprevizibil, dar care trebuie să fie pe deplin responsabil pentru cei care vor trebui să trăiască cu consecințele deciziilor lor – consideră Jack Hayward .

Este știut, spiritul unităţii europene se află dincolo de economie şi ideologie. Dincolo de proiectul politic al integrării europene, ideea europeană ce pare astăzi uitată s-a constituit în jurul unităţii culturale şi spirituale a continentului. Dar chiar şi astăzi, integrării europene îi poate fi ataşată o filosofie în măsura în care, dincolo de norme juridice şi de existenţa instituţiilor realizate de funcţionari specializaţi în acest domeniu, se pot descifra sensul şi valoarea unei astfel de creaţii istorice.

Repet : nu populismul este pericolul care ameninţă Europa şi ţara noastră.

Nu populismul ar trebui să ne îngrijoreze (totuşi, populismul nu este un extremism, un totalitarism), ci potenţialul de cruzime, indiferenţă şi de iresponsabilitate al omului. “Oamenii fără imaginaţie se lasă hipnotizaţi de clişee şi lozinci” – scria Mircea Eliade într-o nuvelă. Haideţi să nu ne lăsăm hipnotizaţi de clişeele populismelor, dar nici de clişeul populismului!

Vă mulţumesc pentru aceste întrebări pertinente şi incitante!

 

Printre cărţi scrise de Lorena Stuparu se numără: Cultură şi identitate politică în România postcomunistă (2015); Our identity: a substantial reality or a convention? (2014); Filozofia chiriaşului grăbit – studii şi eseuri (2011); De la cetăţenia clasică la eurocetăţenie. Între realitate şi utopie (2009); Simbol şi recunoaştere la Mircea Eliade. Semnificaţii religioase, politice şi estetice (2006; 2017 – Ediţie revizuită şi adăugită).

A coordonat lucrarea Identitatea individuală în contextul globalizării. Studii şi interviuri (2013) și este coautor al următoarelor volume: Sistemul politic din România. Actori, instituţii, provocări (2014), Teorii ale legitimităţii puterii (2014), Liberalismul occidental al secolului XX (2011), Conservatorismul. Istorie şi actualitate (2010); Societatea civilă şi drepturile omului (1997); Individ, libertate, mituri politice (1997).

A publicat studii, eseuri şi articole în reviste naţionale şi internaţionale.

 

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.

Interviu/ Adrian Moise, reprezentant al salariaților în Consiliul de Administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune: “Dacă jurnaliștii nu-și dau seama că este nevoie să existe o voce puternică a jurnaliștilor, coagulată într-o formă asociativă și sindicală, vor pierde mult”

Jurnalismul este o profesie cu aceleași dificultăți și satisfacții pe care le implică și celelalte domenii de activitate. Deși opinia publică tinde să nu îl pună pe jurnalist pe aceeași treaptă cu avocatul sau medicul, jurnalismul are nevoie de o reglementare specifică, de sprijinul societății pe care o slujește și de atenția autorităților, mai ales în contextul actual. De curând, jurnalistul de investigații slovac, Ján Kuciak, și partenera sa de viață au fost uciși în urma unor anchete ce vizau cazuri de corupție la nivel înalt. Acest caz, precum și altele anterioare, ne determină să ne punem întrebarea legitimă, cine îl protejează pe jurnalistul român?

Adrian Moise este reprezentant al salariaților în Consiliul de Administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune şi preşedinte al Comitetului Sectorial Mass-Media din 2010. Adrian Moise ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la perspectivele şi provocările privind respectarea drepturilor jurnalistului în România, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne oferiți o imagine de ansamblu a evoluției reglementării drepturilor în materia jurnalismului, în România, începând cu anii 1990, până în prezent. Care au fost cele mai importante momente?

Adrian Moise: Aș putea spune că după revoluție presa a explodat pur și simplu, la vremea respectivă se căutau ziarele. Tirajele erau foarte mari. Din păcate, nimeni nu s-a preocupat de drepturile jurnaliștilor. Asta pentru că presa s-a simțit liberă, însă ușor-ușor au început să fie atacuri la adresa presei, încercându-se a se închide gura acesteia. Nu a existat o preocupare efectivă pentru apărarea drepturilor jurnaliștilor. Preocuparea a început după perioada în care Năstase era la putere și au început să existe presiuni foarte mari la adresa jurnaliștilor. Oamenii și-au dat seama că nu au drepturi. Cei care munceau fără contracte individuale de muncă și cei cu drepturi de autor și-au dat seama că, odată cu trecerea timpului, vor ieși la pensie fără să fi acumulat nimic. Atunci, împreună cu câțiva colegi, am pus bazele primei forme de organizare a unei uniuni sindicale, a unei forme federative, care să demareze acest proces de negociere. Astfel, în anul 2004, ne-am strâns, cele 4 federații, și am început să punem bazele unei uniuni. Se numea, la vremea respectivă, Uniunea Sindicală MediaSind. Federația pe care o conduceam, Federația Sindicatelor de Societate Română de Radiodifuziune, Federația Sindicatelor Unite din TVR, acestea fiind cele mai importante forțe pentru că aveau și foarte mulți membri, după care o asociație care s-a transformat în sindicat, Sindicatul Ziariștilor din România (SZR), și mai era Federația Sindicatelor Jurnaliștilor și Tipografilor din România. Deci, cele 4 federații au făcut această uniune, prin care s-a dorit negocierea unui contract la nivel de ramură mass-media.

Dar ca să negociezi trebuie să ai un partener de negociere.

La vremea respectivă, am purtat discuții cu Clubul Român de Presă, pentru că era, din partea presei, o entitate coagulată, pentru că nu exista, din păcate, patronatul din presă, vorbim de un patronat adevărat, nu de o asociație. În discuțiile purtate cu Cristian Tudor Popescu, care era președintele Clubului Român de Presă, i-am transmis că noi vrem să negociem, dar el ne-a raspuns că nu este patronat. Atunci am reușit, prin intermediul Uniunii Naționale a Patronatului Român din România, unde era Marian Petre Miluț, să fie integrată această formă de asociere, astfel încât să vină alături de ei Clubul Român de Presă și să începem negocierea primului contract colectiv de muncă la nivel de ramură mass-media.

Acesta a fost primul pas în care am reușit. La început, normal că nu poți să obții foarte multe drepturi. Sunt foarte multe lucruri de negociat, dar am reușit pentru prima oară în istoria României. Niciodată nu a mai fost negociat un contract colectiv de muncă la nivel de sector mass-media. Era primul contract colectiv de muncă.

La oră actuală, pot spune că, din păcate, nu mai există un astfel de contract. Asta este din cauza modificării legii, din anul 2011, când s-a modificat și legislația privind Codul Muncii și modul în care se poate obține reprezentativitatea, atât din partea sindicală, dar și din partea patronatului. Din acest motiv, la ora actuală, în România, cred că mai sunt doar 2 sau 3 contracte la nivel de sectoare de activitate. În rest, în proporție de 90%, acestea nu mai există.

Pentru a înțelege mai bine importanța acestui contract de muncă, vă rog să ne spuneţi care au fost și sunt presiunile la care sunt expuși jurnaliștii în România, tocmai din cauza acestei lipse a contractului colectiv de muncă?

Sunt mai multe cauze care au generat presiunile despre care se discută. În primul rând, una dintre cauze a fost, din păcate, existența jurnaliștilor plătiți din bani publici și acum nu vorbim la modul general de presă, dar sunt jurnaliștii în zona publică, aici vorbim de Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune și Agenția de presă Agerpres, jurnaliști plătiți din banii cetățenilor. Restul, latura cealaltă, zona privată se confrunta cu presiuni foarte mari, căci, dacă nu ascultai de cei care erau patroni și nu făceai ca ei, atunci îți pierdeai locul de muncă.

Salariile n-au fost foarte mari, au fost doar niște vârfuri, ProTV, spre exemplu, și știm foarte bine că doar vârfurile primeau niște salarii foarte mari. În rest, ceilalți erau angajați de alte firme și contractele erau realizate prin intermediul firmelor, pe firmă și între firme, și tot așa, fără a li se asigura un trai decent, fără a li se asigura o pensie. Revin acum și spun că oamenii nu au conștientizat importanța acestor drepturi. Și au fost, din păcate, individualiști. Adică, nu s-au gândit să se grupeze cumva să-și apere drepturile. Ne-am gândit noi, dar, din păcate, nu e de ajuns doar să te gândești! Sunt și jurnaliști foarte mari care ar fi putut să pună umărul, să empatizeze cu această coalizare a jurnaliștilor.

În prezent, s-a schimbat situația față de problema la care aţi făcut referire, privind lipsa de coalizare a jurnaliștilor?

Nu s-a schimbat!

Mai mult de atât, aș putea spune că, din păcate, la ora actuală vedem că s-au făcut dezvăluiri care confirmă faptul că anumiți jurnaliști ar fi fost plătiți de către oameni politici. Culmea, sunt câteva zeci de exemple, unii dintre cei care erau considerați jurnaliști foarte buni. Ori, starea asta a făcut ca alții să nu mai aibă locuri de muncă, să plece din locul respectiv și au găsit drept soluție deschiderea un blog, pentru a se descurca pe cont propriu, ceea ce a determinat ca presa să aibă de suferit.

La oră actuală nu există contract colectiv de muncă.

În anul 2011, îmi aduc aminte că a fost o situație foarte ciudată. După ce am negociat mai multe luni de zile la Ministerul Muncii, privind sectoarele de activitate, noi am spus să nu se unească ramura culturii cu ramura mass-media, pentru că nu au legătură între ele.

Este vorba de activități diferite, chiar dacă, aparent, cultura ar fi înrudită jurnalismului, nu au nici o legătură una cu cealaltă, vorbim de activitățile din zona jurnalistică și cele din zona culturii, desfășurate de bibliotecari, de actori. N-au legătură unii cu alții. Jurnalismul este altceva. Până la urmă, au unit aceste două ramuri de activitate și așa s-a creat sectorul cultură și mass-media.

Am cerut să ne despartă! Acum, se pare că, vor să umble iar la această chestiune. Din păcate, acest pas ciudat al celor din zona politică nu face decât să aducă foarte mari deservicii presei și jurnaliștilor.

Care sunt modificările pe care le considerați necesare acum, în spațiul românesc, pentru a proteja jurnalistul în fața presiunilor externe, dar și în fața presiunilor venite din partea redacției?

Din păcate, oamenii nu-și văd de interesul, să-l numim personal, dar și cel colectiv decât în momentul în care se întâmplă ceva. Momentul în care se întâmplă ceva este momentul în care, spre exemplu, jurnalistul intră în conflict cu șeful de redacție. Când conflictul atinge anumite tensiuni care nu mai pot fi stinse, atunci își dă seama că are de ales între a închide gura sau a-și da demisia și a pleca.

Din păcate, alte opțiuni nu are. Ori ești un jurnalist foarte, foarte bun și atunci ești căutat, dar în alte situații este foarte greu să-ți găsești ceva de muncă. Observăm că se acceptă această situație stranie. Jurnalistul nu se gândește la sindicat decât în momente limită și-atunci se întreabă dacă poate primi ajutor din vreo parte. Adică, prin ajutorul, înțelegând aici, cel al sindicatului. Pentru că el, în loc să se înscrie în sindicat, să fie parte unui sindicat al jurnaliștilor, el face acest demers doar în momentul în care este dat afară sau se simte amenințat în această privință. Nu se gândește înainte a-și apăra drepturile de autor, să inițieze o procedură în această direcție sau pentru a beneficia de o pensie. Uite, unii au case de pensii speciale. Chiar în perioada interbelică a existat o Casă de Ajutor Reciproc și de Pensii a Jurnaliștilor. Din păcate, am încercat să dăm de urma acestei Case, să o refacem. Nu am reușit să găsim nimic semnificativ. Cam așa stau lucrurile.

În spațiul european există reglementări în acest domeniu, la nivelul instituțiilor europene pentru a proteja jurnaliștii în aceste momente?

Da, sigur că există.

Eu am fost mai mulți ani de zile reprezentantul Federației Române a Jurnaliștilor MediaSind, prin intermediul Federației Europene a Jurnaliștilor, la Comitetul de Dialog Social al Sectorului Audiovizual din cadrul Comisiei Europene, la Bruxelles. În 2006, ne-am afiliat la Federația Europeană a Jurnaliștilor (EFJ) și Federației Internaționale a Jurnaliștilor (FIJ).

FIJ-ul este cea mai mare organizație a jurnaliștilor din lume, cu peste 600.000 de membri. Iar Federația Europeană a jurnaliștilor fiind în UE s-a format că o structură, astfel încât să fie pusă în acord cu instituțiile europene. A contat foarte mult pentru că, prin intermediul dezbaterilor sau a Comitetului de dialog social al sectorului audiovizual de la Bruxelless, unde se țin o data la 3-4 luni întâlniri, se discută mai multe probleme ale jurnaliștilor.

Ne întâlnim acolo cu colegi din Grecia, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Ungaria, Bulgaria etc. Am împărtășit de multe ori probleme pe care le au ei. Vorbim de spațiul estic și aici ne întâlneam cu colegi din Slovenia, din Serbia, Bulgaria, Ungaria. Să ne aducem aminte că acum câțiva ani de zile a fost închisă Radioteleviziunea din Grecia. EFJ a făcut presiuni foarte mari, împreună cu Uniunea Europeană de Radio, înspre Guvernul Greciei să redeschidă Radioteleviziunea Elenă. Și am reușit!

Noi am încercat să ne integrăm foarte repede și am reușit să ne facem vizibili. Numai că toate chestiunile acestea sunt utile doar în momentul în care apar probleme foarte grave, unde pot să intervină și să tragă un semnal de alarmă, la guvernul sau președintele acelei ţări. În general, trebuie să te descurci în plan local.

De exemplu, ei gândesc anumite instrumente, cum ar fi standardizarea pe care și noi o avem la ora actuală în România, privind clasificarea ocupațiilor din România. Adică, dacă e vorba, să spunem, de reporter. Reporterul TV trebuie să aibă un standard profesional. Acest standard profesional trebuie să fie identic în România, pentru toți reporterii TV. Adică, din momentul în care ai o fișă a postului de reporter radio, acea fișă a postului trebuie să fie aproape identică pentru reporterul de la Radiocontact, Radio România Actualități, Radio ProFM etc. La fel și cu realizatorul de radio, editorul de radio, partea tehnică la fel.

La nivel european, acum, se lucrează la o îmbinare a acestor standarde care există în fiecare țară și se dorește a fi realizată o politică uniformă. Ei construiesc, au ajuns la un nivelul în care nu se confruntă cu problemele pe care le avem noi și construiesc aceste instrumente foarte utile.

Este adevărat că sunt multe provocări care vin din Estul Europei, vorbim acum de fake news, vorbim de îmbâcsirea, să zicem, a zonei publice, a ceea ce se prezintă ca știri în presă, manipulate de Moscova prin intermediul chiar a unor personaje care dețin anumite ziare, site-uri, trusturi sau chiar televiziuni.

Din păcate, presa nu este nici măcar apărată și nici nu are, la ora actuală, deși am cerut o formă de protecție. Totuși, este considerată a patra putere în stat, dar noi nu suntem sprijiniți, deși există o directivă europeană, dată exact după ce a fost perioada aceea critică, în 2008, când a căzut economia și în Europa, și în Statele Unite, prin care s-a spus că presa trebuie ajutată. Ne dorim să existe posibilitatea ca guvernul, statul român să sprijine presa, să îi ofere facilități.

De exemplu, scăderea TVA. În anumite țări, TVA-ul este zero, fie că vorbim de ziare, fie că vorbim de transport pentru presă, facilități pentru jurnaliști.

Îmi aduc aminte că am fost în Belgia, la o adunare generală a EFJ, unde am mers cu trenul de la aeroport până în localitatea respectivă, vreo 150 de kilometri. Am mers cu trenul pentru că aveam o hârtie prin care dovedeam că eram membru din partea Federației din statul belgian. Pe vremea lui Ceaușescu exista gratuitate a transportului pe căile ferate. Da, jurnaliștii pe vremea lui Ceaușescu aveau niște facilități legate de transportul în comun, de tren, se puteau deplasa, că să-și facă documentarea. Din păcate, acum nu există așa ceva. Nu există facilități, nu există nimic. Adică, fiecare se descurcă independent.

Mai grav, în ultimul timp, în spațiul european și în România, vedem că s-au diversificat formele de presiune asupra jurnaliștilor și a membrilor familiilor acestora. Vedem că se ajunge până la anumite asasinate în cazul unor jurnaliști. Ce trebuie să facă un jurnalist când este supus unor astfel de presiuni? Care sunt recomandările sau care sunt pașii pe care trebuie să-i facă?

Aș putea spune că până acum ceva timp nu s-a întâmplat, adică nu au fost cazuri. Au fost niște agresiuni sau niște amenințări. Sunt mulți jurnaliști care pot spune că au primit amenințări, dar acest lucru nu i-a împiedicat să își continue activitatea. Un jurnalist adevărat nu se împiedică de chestia asta. Dar acum, mai ales în ultima perioadă, vorbim de ultimele câteva luni de zile, am văzut asasinate ale unor jurnaliști care au încercat să scoată la iveală chestiuni legate de corupție la nivel mare, care au deranjat anumite cercuri. Când constatăm că o jurnalistă din Malta a fost asasinată, iar cum câteva săptămâni, un jurnalist din Slovacia cu prietena lui au avut același sfârșit intervine un semn de întrebare. Pentru că aceasta este o formă de intimidare, prin care li se transmite jurnaliștilor că sunt expuși, nu doar ei, ci și cei apropiați lor. Ceea ce mi se pare foarte grav. Cu atât mai mult cu cât acum, dacă ar fi, după mine, aș face apel la anumite structuri, precum SIE, SRI, care dețin informații în acest sens, astfel încât să fie evitate situații atât de extreme.

Să privim situația unui jurnalist, cel mai implicat în ultima vreme, Tolontan, care a dezvăluit foarte multe lucruri grave. Fie că unii îl acuză că primește pe tavă informații, fie că într-adevăr el cu colegii lui au făcut aceste demersuri, pentru a documenta niște subiecte, până la urmă, de la el am aflat foarte multe informații. Vorbim despre o chestiune foarte gravă, căci și el spunea că este urmărit la un moment dat, făcând făcut public acest fapt. Cea mai importantă chestiune este ca acel jurnalist, care se simte amenințat, chiar dacă la început amenințările sunt foarte subtile, să le facă publice. Să facă adresă imediat către organele statului și către organizațiile jurnaliștilor din România. Iar noi imediat să luăm măsuri de a transmite cât mai repede autorităților, care sunt în măsură să protejeze sau ar putea să facă demersuri pentru protecția acestor jurnaliști.

Credeți că în România astfel de forme de agresiune care să pună în pericol viața jurnaliștilor pot avea loc în viitorul apropiat, urmând același model din spațiul european?

Dacă ne uităm la cât de mare este corupția care se dezvăluie zi de zi cu zeci de milioane de euro sustrase din bugetul public sau din fonduri europene, ne întrebăm de ce România nu poate să meargă mai departe, să se dezvolte. Descoperim că anumite personaje politice, în urma unor dezvăluiri ale presei, se foloseau de zeci de milioane de euro, din contracte atribuite sau sustrăgând bani europeni. Descoperim, apropo de Microsoft, sume deosebit de mari pe care nici nu ni le putem închipui. Mai vedem că au încercat să-și găsească drept soluție plecarea în afara țării, cu toate milioanele respective. Ne dăm seama că noi avem o mare vulnerabilitate, adică noi, ca societate, și în același timp și jurnaliștii, că nu există protecție pentru jurnalistul care face dezvăluiri pentru interesul publicului. Pe el nu-l apăra nimeni. Avem RISE Project, Casa Jurnalistului sau alte forme de jurnalism de investigație care au reușit să dezvăluie foarte multe lucruri sau Tolontan și conștientizăm că nu există o formă de protecție.

Din păcate, și Președintele României ar trebui să se implice în această chestiune, el fiind un mediator în societate. Presa nu e o forță politică, dar ar trebui să găsim sprijin chiar în zona prezidențială, un sprijin măcar moral. Iar beneficiind de sprijinul moral ar trebui să i se ceară guvernului să sprijine presa, apoi să existe discuții între patronat și sindicat pentru a rezolva anumite probleme. Deci, sunt multe aspecte care pot fi utilizate pentru a fi sprijinită presa. Dar, din păcate, nu interesează pe nimeni.

Există voință din partea factorilor politici cât și din partea patronatelor?

Reprezentantul Uniunii Naționale a Patronatului Român, domnul Miluț, cu care am avut o relație foarte bună de negociere și de deschidere, s-a retras din zona asta. Acum a mai rămas Patronatul Presei din România, RomMedia, și încercăm să facem ceva. La ora actuală nu se poate negocia cu ei, pentru că ei nu au dreptul de negociere. De ce? Pentru că legea s-a modificat. Am spus că noi nu avem zonă culturală, avem o zonă mass-media, dar pe noi ne-au unit. Acum, ne ducem noi la radio, televiziune, televiziunile locale și facem parteneriate sau ne unim cu cei de la teatrele particulare, cu filarmonicile, cu bibliotecile? Cum să facem acest lucru? Vorbim de codul deontologic al jurnalistului care nu are nici o legătură cu codul deontologic, poate dacă există așa ceva, al bibliotecarilor sau al actorilor, sau al muzicienilor. N-au legătură. Și atunci, de ce ne-ați unit? Doar pentru că sună frumos cultură și mass-media? Sau poate că, la vremea respectivă, doamna ministru Sulfina Barbu a unit această zonă, pentru a număra mai mulți oameni în sectorul respectiv.

Federația Sindicatelor a reușit să obțină numărul și au reprezentativitate, dar patronatul din presa locală RoMedia nu a reușit.

Poate a fost o strategie …

Nu numai la noi, în mass-media. Nici alți colegi de ai noștri nu au reușit să obțină reprezentativitate. Ba mai mult de atât, în anii 2006-2008, s-a pierdut contractul la nivel național. Contractul la nivel național se negocia cu confederațiile sindicale. Asta însemna că fiecare salariat din România, oricare salariat din România, din privat sau în sectorul bugetar, avea niște condiții minime care trebuiau respectate. Odată ce acel contract s-a pierdut, cei din zona privată puteau face orice. Nu-i mai interesa că au obligativitatea să aibă peste 21 de salariați, să aibă contract colectiv de muncă. Și atunci, oamenii din zona privată au la ora actuală salariul minim și, dacă e posibil, mai primesc ceva suplimentar. Și oamenii nu-și dau seamă că după ce muncești 20 de ani în zona privată pe salariul minim, tu, de fapt, nu ai o pensie. Sau pensia e atât de mică, încât nu-ți va permite să supraviețuiești.

În acest tablou complicat al diferitelor presiuni și a lipsei unor drepturi, credeți că se explică riscul sau tentația pentru anumiţi jurnaliști de a trece în partea cealaltă, de a respecta o anumită direcție impusă de redacție sau de cei care fac presiuni în acest sens?

În general, când intri într-o redacție, respecți regula redacției. Dar sunt și jurnaliști care dacă vor să evolueze ies cu altceva față de ceilalți. Și, în momentul în care găsești ceva și acel ceva deranjează, să zicem că poate nu neapărat pe redactorul șef, dar deranjează trustul, business-ul din spate, atunci ești obligat să faci o alegere. Pentru că este clar, în presă nu te poți susține pe zona asta, decât dacă faci ca Antena1, Antena3, în care îi obligi pe unii să cumpere publicitate, dacă nu, îi faci praf. Și atunci, o să ți se zică să nu dai în unii sau în alții, pentru că strici niște afaceri. În momentul respectiv ești obligat să renunți la chestiunea pe care vrei s-o scrii. Și renunți o data, renunți de 2 ori, te întrebi ce mai poți scrie, că fiecare vrea să iasă în față, dar sunt și unii care se complac. Sunt foarte mulți care au pâinică mai călduță și fără să își asume un pericol. Dar asta duce cu timpul la ceea ce se întâmplă acum, când foarte puțini jurnaliști au curajul să spună cu subiect și predicat care sunt problemele.

În ce măsură, în momentul în care un jurnalist se află într-o situație delicată sau este supus anumitor presiuni, există o solidaritate sau o competiție între jurnaliști? Cum reacționează ceilalți jurnaliști din breaslă?

Am observat ambele variante. Am observat că de ești un jurnalist mai cunoscut, există o anumită, să zic așa, solidaritate. Și asta pentru că tu ai prieteni sau ai colegi care au vizibilitate și atunci te pot ajuta, prin vizibilitatea pe care o pot avea ei. Dacă nu ai vizibilitate, dar tu ești un jurnalist corect și onest și ai o problemă destul de gravă, atunci șansele tale să apari în presă și să se solidarizeze alții mai puternici cu tine, care sunt vizibili, sunt destul de mici. Spre exemplu, noi, în Asociația Jurnaliștilor Independenți din România, suntem deschiși. Orice formă incipientă a unei nereguli, a unui jurnalist intern necunoscut, dar care ne-a relatat cazul lui, am reușit a o transmite către toate organele competente, astfel încât să facem public cazul. Am găsit sprijin doar la Nașul TV, la Radu Moraru, Ionescu Alexa și Grigore Cartianu. Dar în rest, în altă parte n-am găsit. De exemplu, la TVR, B1TV, la DigiTV etc. nu găsești un loc unde să spui ce i s-a întâmplat unui jurnalist. Adică, să fie o formă de empatie a trustului respectiv față de un jurnalist. Indiferent de unde ar veni el, că e din presa scrisă, că e de la radio, televiziune. Nu există așa ceva. Și noi încercăm, când se întâmplă câte un caz, să îl facem public, să spunem despre el, să transmitem în afara țării. Și abia când vine din afara țării vestea, precum protestul Asociației Jurnaliștilor Europeni de la Bruxelles, la Președinția României, la prim-ministru, la parlament, la comisii, lucrurile încep să fie un pic vizibile și în presa noastră. Abia atunci când află alți jurnaliști externi se generează un impact mediatic. Pe când celor spuse de noi, când am făcut public cu o lună înainte sau cu două săptămâni, nu au acordat interes.

Poate să fie și o ocazie de a acumula capital de imagine…

Problema este că era colegul lor. De ce trebuie să vina din afară? Când colegul lor era aici și suferea. Și spunea despre problemele care i s-au întâmplat, despre amenințările primite. Acum, că vreau să închid cu o chestie foarte interesantă, se tot vorbește de cazul Mălin Bot. Întâmplarea face că eu l-am cunoscut, nu foarte bine, dar e un jurnalist onest, al cărui simț civic a refulat atât de tare, pe măsura problemelor cu care se confruntă societatea românească la ora actuală. Iar forma pe care el a inventat-o, aceasta cu telefonul, cu video-urile, este o formă nouă de a face jurnalism. Este o formă de jurnalism civic pe care eu o apreciez foarte tare. Pentru că de n-ar fi el… De multe ori, niciuna dintre televiziuni nu a arătat ce a arătat el. Nici una dintre televiziuni nu ar fi avut curajul să facă ce a făcut el, televiziuni care au în spate bani foarte mulți și care ar fi putut să facă așa ceva sau să arate care e prioritatea. Că, de fapt, adevărul pentru opinia publică este foarte important. Ori, când îi acuzi pe unii că sunt din partea lui Soros și că el i-a plătit, manipularea aceasta cum putem s-o excludem? Decât prin a arăta ceea ce se întâmplă în piață, la fața locului. Și arătând o zi, două, multiplicând prin alți oameni care efectiv și-au dorit și ei să facă același lucru, se prezintă adevărul. Iată că s-au mai înmulțit. Sunt și alți Mălin Bot, alte persoane care au zis că este foarte bună chestia asta și, astfel, spun ce se întâmplă, cu ajutorul platformei Facebook. Au reușit și cei care nu-și dădeau seama de acest lucru poate să scoată la iveală adevărul. Este o formă nouă de jurnalism. Eu cred că lucrurile se mișcă într-o anumită direcție. Din păcate, la ora actuală trăim niște momente destul de dificile, pentru că în coasta noastră ne stau lucruri care nu sunt chiar în regulă, vezi Ucraina, Republica Moldova. Vedem ce se întâmplă și în partea vestică a Europei. Vedem cum Marea Britanie se retrage din UE. Pentru că Marea Britanie este parte a Europei care a reușit să păstreze foarte mult echilibrul pe continent. Ori, retrăgându-se din UE lasă un loc care nu poate fi ocupat de nici un alt stat.

Exemplul pe care l-ați ales cu Mălin Bot ne este util să înțelegem situația jurnalistului implicat, dar și reacția altor jurnaliști din breaslă de a-l discredita total, în special pe anumite posturi de televiziune.

Da. Aici n-o să mă refer la Antena1, Antena 3, ci o să mă refer la anumiți jurnaliști care au fost chiar colegi cu Mălin Bot și care afirmă că nu îl înțeleg, pentru că sunt unii jurnaliști care sunt statici, la birou și scriu. Care sunt foarte buni. Totuși, adevărul îl întâlnești până la urmă în piață, acolo unde ei strigă, că ești printre ei. Mălin Bot a reușit să devină un simbol al celor care rezistă în piață, al celor care-și exprimă punctul de vedere, al acelor tineri care vin din spate și care nu mai pot fi manipulați așa ușor. Pentru că zi de zi, cu acest Facebook, despre care unii spun că este un instrument rău, alții spun că este o chestie, până la urmă, valoroasă, se transmite foarte repede informația. Se întâmplă o chestie acum și în câteva secunde s-a viralizat. Ceea ce mi se pare absolut important, să știi adevărul. Este adevărat că prin această platformă se uzitează și diverse forme de manipulare de către cei care se ocupă cu așa ceva, dar, în general, lucrurile încep să iasă la iveală. Se văd. Oamenii își iau măsuri de siguranță benefice. E adevărat că nu în toate cazurile. Sunt cei care au o anumită vârstă și nu înțeleg această formă de comunicare, uitându-se doar la televizor, căci este, totuși, o etapă în care ei nu mai pot face față tehnicii.

La finalul acestui inteviu, vă rog să ne spuneți cât de politizată este în România presa, comparativ și cu politizarea altor sate din UE.

În general, ca să mă refer la cum este în afară, i-am întrebat pe colegii mei din Germania, Franța, Belgia, Marea Britanie, Italia, Spania, Grecia, Ungaria. Îmi spuneau că atunci când ești presă de partid, te declari ca atare. Și atunci, cititorul știe foarte clar dacă un anumit ziar ține cu un anume partid. Se spune clar că este ziarul partidului cutare. Cei care lucrează ca jurnaliști acolo știu că scriu în zona respectivă, iar asta este o chestiune care este declarată fățiș, este corectă față de public, nu se ascund în spatele unui ziar care spune despre sine că este un ziar ok, dar de fapt scrie pentru a susține un anumit partid sau o anumită ideologie. Așa stau lucrurile în afară. Sunt ziare independente, vorbim de trusturi de presă adevărate, care fac presă adevărată și vorbim acum de o libertate de exprimare de zeci de ani și își permit acest lucru, pe partea centrală și vestică.

Partea estică este așa cum o cunoaștem. Noi suntem la 29 de ani după Revoluție. În România, din păcate, au fost niște personaje care au avut anumite înțelegeri, după aceea au făcut un instrument din presă, ca să aibă sprijin politic, chiar și cu bani publici. Vedem acum dezvăluirile doamnei Udrea, care zice:,,Măi lichelelor, ați uitat când lingeați clanța”. Deci, declarații directe, pe față, când de fapt ea este încercuită și are câteva dosare penale. Ori, prin acest curaj, al celor care au manevrat și au fraudat fonduri europene sau bani publici, că aici vorbim și de banii publici de la guvern pentru asfaltări, pentru modernizări, s-au plătit trusturi de presă sau s-a plătit publicitate. Și atunci, dacă primești bani care vin foarte ușor de la guvern, printr-un condei politic, e foarte simplu să trăiești, dacă faci ce spune patronul, că cine plătește, acela comandă muzica. Foarte greu, puțini mai sunt cei care nu operează astfel. Am observat această tendința de câțiva ani de zile după 2008, vorbim de 2-3 ani. Vorbim și de presa locală, unde s-au pierdut în jur de zece mii de locuri de muncă. Acum, asta cu zece mii de locuri de muncă e o chestie puțin ciudată pentru că mulți dintre ei lucrau pe salariu minim pe economie și mai aveau drepturi de autor, ca diferență. Ei nu și-au dat seama că diferența aia nu se cuantifică pentru pensie sau pentru alte drepturi. Din păcate, mulți nu cunosc acest lucru nici acum. Am zis, la un moment dat, că facem o caravană să mergem prin toată țara. Din păcate, nici noi, ca organizație, nu ne-am putut permite, să avem un microbuz, să achiziționăm un microbuz, să mergem într-o localitate, să-i anunțăm pe toți jurnaliștii de acolo să vină să discutăm. Nu avem cum să facem acest lucru. Doar pe internet, dar nici pe net. Oamenii când au ajuns în situații critice, atunci ne-au sunat. Și avem multe cazuri când, în astfel de situații, i-am ajutat pe jurnaliști. Dar cu o floare nu se face primăvară, atât timp cât breasla nu este unită. Hai să zicem că nu trebuie să fie toți, dar în proporție destul de mare ar trebui să se gândească să își apere drepturile. Apoi, mai este și o chestiune din cauza a ceea ce s-a întâmplat la vârf. Și aici vorbim de ce s-a întâmplat la vârful confederațiilor sindicale. Dacă facem o radiografie a ceea ce se întâmplă la ora actuală în confederațiile sindicale, începând cu Cartel Alfa și Bogdan Hossu. Bogdan Hossu este lider de sindicat de 29 de ani. Adică de 29 de ani nu era altcineva care să poată să preia structura? Sau numai Hossu este cel mai bun dintre toți? Nu. Oamenii din interior ne-au spus că acolo este o dictatură. Dictatura lui Hossu. Mergem mai departe, CNSLR Frăția, acolo unde a fost Marius Petcu și care se pare că a băgat mâna în borcanul cu miere și a fost prins, chiar a făcut pușcarie. Dumitru Costin este de foarte mulți ani lider de sindicat, poate unul dintre care au reușit să găsească soluții de subzistență și de a veni cu răspunsuri la problemele oamenilor. O altă confederație, Meridian, unde domnul Ion Popescu la început, în 1994, avea foarte multe sindicate ale minerilor. Minerii nu mai sunt, deci a pierdut și zona respectivă. Mai are câteva mii de oameni: unul de acolo, unul de dincolo și asta este confederația. Și mai este Confederația Sindicatelor Democratice din România, unde este președinte dl. Iacob Baciu care vrea să facă ceva. Numai că în momentul în care a fost arestat Marius Petcu neîncrederea s-a generalizat. Și în momentul de față se spune că nu mai există încredere în sindicat. Și atunci, cum să faci tu să credibilizezi o situație în care sindicatul trebuie să fie cel care-ți apără drepturile? Astea sunt lucruri care țin de oameni. Și atunci, există o decredibilizare a zonei sindicale, oamenii nu mai au încredere. În zona privată găsești foarte rar sindicate organizate. Iar în zona publică există, pentru că acolo drepturile sunt obținute prin negociere cu sindicatele. Și atunci, ei știu că pe anumite tronsoane există, să nu uităm, așa numitele sindicate galbene, cele care vând drepturile salariaților în numele acestora.

Vă mulțumesc. Un interviu problematic și foarte interesant. Dacă doriți să mai adăugați ceva…

Aș spune că, la momentul de față, dacă jurnaliștii nu-și dau seama că este nevoie să existe o voce puternică a acestei profesii, coagulată într-o formă asociativă și sindicală, vor pierde mult, își vor da seama târziu, când vor ieși la pensie. Își vor da seama că ei au luptat pentru acest simbol al jurnalismului toată viața și, când ies la pensie, vor ieși cu o pensie mizeră. Își vor da seama că atunci când au avut probleme nu i-a apărat nimeni, pentru că ei nu s-au gândit să fie parte într-un sindicat. Pentru că într-un sindicat nu trebuie să fii în momentul în care ți se întâmplă ceva. Într-un sindicat trebuie să fii ca într-o formă asociativă, în care forța mulțimii trebuie să apere drepturile acesteia, nu doar a unui drept individual, ci a unui drept colectiv în primul rând, a unor drepturi colective.

La ora actuală, salariații din mass-media au pierdut poate cel mai important dintre drepturi: codul deontologic al jurnalistului. Dacă aveam contractul colectiv de muncă la nivel de sector mass-media, el era lege pentru tot sectorul.

Dacă legea în perioada următoare nu se schimbă și aici vorbim de rămânerea sectorului mass-media de sine statator, problemele vor continua și se vor acutiza.

În acelasi timp, trebuie să existe un sprijin pentru zona economiei, cu reduceri de TVA, cu facilități pentru jurnaliști, cu anumite clauze de care poate să beneficieze mass-media, pentru a o duce mai ușor, dar corecte, fățișe.

Să existe transparență: suntem ziarul cutare, avem următorul patronat în spate, avem urmatoarele fonduri, avem contracte individuale de muncă, avem atâția salariați. Când totul va fi sub această formă, atunci lucrurile vor începe să intre pe făgașul normal. Până atunci, doar sperăm.

 

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.

Interviu/ Gabriela Drăgan, Director General al IER: “Negocierile pe viitorul CFM vor fi mai dificile ca niciodată, iar riscul de a se prelungi mult peste limitele stabilite prin tratate este ridicat”

În luna mai, Comisia Europeană va prezenta propunerea legislativă privind Cadrul Financiar Multianual post-2020, care va trebui să acopere “gaura” de 12-14 miliarde de euro în bugetul UE produsă de Brexit. La începutul acestui an, comisarul european pentru buget, Günther Oettinger a anunţat că intenţionează ca cei 14 miliarde de euro pierduţi prin ieşirea Marii Britanii din Uniune să fie supliniţi jumătate prin tăieri de cheltuieli, iar jumătate prin „fonduri noi” transferate de statele naţionale. Comisarul Oettinger a cerut deschidere pentru negociere şi compromis, pentru binele Uniunii şi pentru a da un semnal de coeziune internă restului lumii.

Gabriela Drăgan, profesor universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti şi director general al Institutului European din România, a analizat perspectivele şi provocările privind articularea viitorului buget multianual al Uniunii Europene, într-un interviu acordat pentru Europunkt, lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: D-nă Gabriela Drăgan, asistăm la accelerarea proceselor de reformare a Uniunii Europene în orizontul post-Brexit. În momentul de față, care sunt principalele provocări cu care se confruntă UE și statele membre?

Gabriela Drăgan: Într-adevăr, în ultimii ani, Uniunea Europeană nu a dus lipsă de provocări, ci dimpotrivă … Extrem de plastic, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a numit toate aceste încercări drept „policrize” și le-a plasat sub umbrela „crizelor existențiale”, cărora Uniunea a tot trebuit să le facă față în ultimul deceniu. Sintagmele acoperă atât crizele interne – criza zonei euro, criza migrației, a terorismului etc. cât și pe cele externe, generate de evenimente precum anexarea Crimeii, conflictul din Ucraina, războiul din Siria și, nu în ultimul rând, noile poziționări geopolitice ale Rusiei, Chinei sau Statelor Unite. Evident, prin eforturi uriașe întreprinse în ultimii ani, catastrofele prezise la un moment dat de către analiști extrem de pesimiști, au fost evitate. Cu toate acestea, atât perioada prezentă cât și cea viitoare rămân extrem de complicate, iar multiplele necunoscute legate de negocierea Brexit-ului le complică în mod suplimentar. O multitudine de provocări „existențiale” de natură politică, economică, de securitate continuă să pună în discuție nu doar modul actual de funcționare al Uniunii, cât mai ales, direcția în care ea se îndreaptă și modul în care ea va funcționa în viitor.

Care sunt principalele așteptări și temeri ale cetățenilor europeni din punct de vedere economic, social, politic și militar?

După cum bine știți, percepția cetățenilor europeni în legătură cu problematica europeană este periodic evaluată cu ajutorul unor instrumente specifice cunoscute sub numele de Eurobarometre (EB). La finele anului trecut, mai exact în luna noiembrie 2017, a fost publicat EB standard 88. Pe ansamblu, imaginea UE a cunoscut îmbunătățiri în 12 state membre, fapt reflectat în procentul celor care s-au pronunțat în favoarea UE. Cea mai surprinzătoare evoluție este cea înregistrată de Ungaria, o creștere cu 7 pp față de EB87, 41% dintre intervievați având o imagine total pozitivă despre UE. În același timp, în 11 state membre reacția a fost inversă și, din păcate, din acest grup de state face parte și Romania. Aici, procentul celor care au o imagine total pozitivă a scăzut cu 4 pp față de EB anterior și a atins nivelul de 47%. În fine, imaginea Uniunii a rămas neschimbată în 5 state membre (Luxembourg, cu 57%, Polonia, 50%, Germania, 45%, Malta, 45% si Estonia, 39%). În același timp, încrederea în instituțiile europene, deși încă la cote reduse (41%, nivel similar cu cel atins în anul 2011), rămâne superioară celei înregistrate de instituțiile naționale (guverne – 36%, parlamente naționale – 35%). Totodată, evaluările au evidențiat faptul că cele mai importante temeri la nivelul UE sunt cele legate de migrație și terorism, ambele teme fiind de doua ori mai frecvent menționate decât oricare din celelalte teme (economie, șomaj, finanțe publice etc.).

Raportându-vă la așteptările și temerile cetățenilor europeni, în ce măsură UE și statele membre dispun de resursele și politicile necesare pentru a gestiona momentele de criză și de regres apărute în spațiul european în ultimii ani?

Atunci când criza economico-financiară a ajuns în Europa (2008/2009), zona euro s-a dovedit a fi fost insuficient pregătită. În mod suplimentar, criza zonei euro a fost agravată și de incertitudinile privind modul în care așa-numita clauză de «bail-out» (art.125 al TFUE) trebuia interpretată: de o manieră strictă, rigidă, sau ceva mai flexibil? Dimensiunea îngrijorătoare a datoriilor publice și private din majoritatea statelor zonei euro a impus la vremea respectivă reacții rapide pentru atenuarea șocurilor și restabilirea încrederii între debitori și creditori. În luna mai 2010 s-a luat decizia creării Fondului European de Stabilitate Financiară, iar instrumentul, din provizoriu, s-a transformat, începând cu anul 2013, într-un mecanism permanent, Mecanismul European de Stabilitate. Chiar dacă ar mai putea fi adăugate și alte măsuri în lista intervențiilor menite să combată efectele crizei și să prevină apariția altora noi, reforma guvernanței economice a UE este departe de a fi luat sfârșit. Pe de altă parte, spațiul Schengen s-a dovedit și el a fi fost nepregătit în fața valului de refugiați. În 2015, sub presiunea a peste un milion de migranți (majoritatea refugiați sirieni), unele state din UE, precum Austria, Ungaria, Slovenia, Danemarca și Suedia, au reintrodus temporar controlul la frontierele intracomunitare. Mai mult, în contextul atacurilor teroriste de la Paris din noiembrie 2015, la nivelul instituțiilor europene s-a luat decizia introducerii de controale sistematice și coordonate la frontierele externe, noul regim intrând in vigoare la început de aprilie 2017. Și în acest caz, procesul de reformă continuă.

Este foarte important însă să spunem că funcționarea corespunzătoare a instituțiilor și politicilor UE înseamnă nu doar reglementări eficiente, ci și finanțări optime, prin care să fie susținute diferitele priorități strategice stabilite la nivel comunitar. Actualul buget al Uniunii reprezintă circa 0,98% din venitul național brut (VNB), această dimensiune fiind cea mai mică în raport cu cadrele financiare anterioare. Pe de altă parte, aproximativ 80% din buget este finanțat din contribuțiile statelor membre, bazate pe VNB și TVA, ceea ce transformă frecvent discuțiile pe marginea bugetului UE în polemici vii între contribuitori si beneficiari neți. Dimensiunea bugetului UE a fost și în trecut considerată drept insuficientă în raport cu nevoile, însă în contextul actual, în care au apărut noi provocări cărora Uniunea trebuie să le răspundă, și am aici în vedere îndeosebi teme precum migrația sau securitatea, la care se adaugă reducerea veniturilor prin plecarea Marii Britanii, în contextul actual, deci, negocierea viitorului buget UE devine cu atât mai complicată.

Sub impactul Brexit-ului și al dezbaterilor privind multiplele scenarii de reformare a UE, în ce măsură procesul de articulare a viitorului buget multianual al UE prezintă o miză aparte față de adoptarea cadrul financiar multianual 2014-2020?

Marea Britanie este unul din marii contribuitori la bugetul UE, atât în termeni bruți, cât și neți. În perioada 2007-2015, contribuția ei a fost de circa 11% (după operarea rabatului) și este estimată a reprezenta circa 13 – 14% în intervalul 2016-2017. În 2015, de pildă, contribuția brută a UK a atins 21.4 mld euro, respectiv 14,7% din totalul veniturilor UE de 137.3 mld euro (și 15,6% din resursele proprii). Dacă adăugăm și rabatul, suma devine 27.5 mld euro, respectiv 18,8% din veniturile UE. În concluzie, pierderile la bugetul UE se estimează a reprezenta circa 20 – 27 mld euro, respectiv 14 – 19% din totalul veniturilor UE (inclusiv plățile UK + rabatul). În acest moment, pentru depășirea golului lăsat de contribuția plătită de UK există cel puțin trei soluții distincte: (1) menținerea nivelul bugetului UE, prin creșterea contribuției statelor membre, (2) reducerea cheltuielilor susținute prin intermediul bugetului UE sau (3) o combinație a acestor două posibilități. Cum apetența pentru creșterea contribuției statelor membre nu pare a fi foarte ridicată, reducerea cheltuielilor apare a fi extrem de probabilă. Cele două mari capitole bugetare, respectiv cele alocate politicii de coeziune și politicii agricole, care consumă în prezent circa 2/3 din alocări, vor fi și cele care vor fi în primul rând afectate. În același timp, provocări noi, precum cele legate de migrație, terorism, securitate, subdimensionate în actualul CFM, vor primi fără îndoială alocări suplimentare în viitorul CFM.

Care sunt perspectivele și provocările pe care le identificați în privința articulării bugetului UE pentru exercițiul bugetar 2021-2027? Asupra căror direcții considerați oportună alocarea resurselor economice ale UE?

Cu certitudine, sub impactul Brexit, dar și al acestor noi provocări apărute în planul migrației, securității și apărării etc., redefinirea priorităților, dar și a mecanismelor de finanțare, este de neevitat. Comisia Europeană a publicat recent (14 februarie 2018) un document suport  construit pentru întâlnirea informală a liderilor europeni care a avut loc la finele lunii februarie, document care menționează posibilele direcții de evoluție ale viitorului cadru financiar multianual 2021-2027. Fac însă precizarea că propunerea oficială urmează a fi prezentată în cursul lunii mai.

În cazul politicii de coeziune, de pildă, excepție primul scenariu, care pornește de la premisa menținerii actualelor alocări (circa 370 miliarde euro, respectiv aproximativ 35% din buget), celelalte două scenarii propun încetarea sprijinului acordat țărilor și regiunilor mai dezvoltate prin Fondul European de Dezvoltare Regională și Fondul Social European, dar și ale celor alocate prin Fondul de Coeziune, reducerea alocărilor urmând să fie undeva între 95 și 125 miliarde euro (circa 9 – 11% din bugetul actual al UE). În cazul politicii agricole comune, lăsând deoparte scenariul menținerii actualelor alocări (circa 400 miliarde, respectiv aproximativ 37% din CFM 2014-2020), celelalte două scenarii posibile propun reducerea plăților directe cu sume variind între 60 și 120 miliarde (reprezentând circa 5,5 – 11% din bugetul UE).

Nu în ultimul rând, după cum spuneam anterior, viitorul buget pe termen lung ar trebui să acorde o atenție suplimentară domeniilor securității și apărării. Noul instrument financiar, Fondul European de Apărare, lansat în 2017 (cu un buget total de 590 milioane euro, 90 pentru cercetare și 500 pentru dezvoltarea industrială în domeniul apărării) nu doar că va continua să existe în viitoarea proiecție bugetară, dar va beneficia și de alocări mult mai generoase, variind între 3,5 miliarde și 7-10 miliarde euro. Evoluții și mai spectaculoase se estimează a fi înregistrate în cazul programului Erasmus, al cărui buget actual de circa 14,7 miliarde euro s-ar putea dubla, la 30 miliarde sau chiar ar putea ajunge la 90 mld. euro, pe perioada de 7 ani a viitorului CFM 2021-2027.

Documentul menționat anterior a făcut obiectul discuției în cadrul reuniunii informale a liderilor din 23 februarie 2018. La finalul întâlnirii, Donald Tusk, președintele Consiliului European a menționat și el domeniile care vor primi alocări suplimentare, respectiv combaterea migrației ilegale, apărarea, securitatea, precum și programul Erasmus. Mai mult, a subliniat că finanțarea priorităților politice va fi intrinsec legată de dimensiunea bugetului și că, în acest context, UE trebuie să abordeze deficitul de venituri cauzat de Brexit.

Încă o precizare privind cadrul legal al negocierii și adoptării viitorului CFM: odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (2009), s-a introdus și o nouă procedură pentru adoptarea CFM. Astfel, conform articolului 312(2) din TFUE, CFM este acum formalizat printr-un regulament adoptat de către Consiliu, care decide în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după obținerea aprobării din partea Parlamentului European. Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, CFM era rezultatul unui acord interinstituțional între Comisie, Consiliu și Parlament.

Care este mesajul pe care UE și statele membre trebuie să-l transmită cetățenilor europeni atunci când se raportează la articularea viitorului buget multianual?

Negocierea ieșirii Marii Britanii din UE va influența puternic negocierile privind viitorul CFM. Primul ministru britanic Theresa May declara cu hotărâre că „Brexit înseamnă Brexit” (Brexit means Brexit), și parafrazând putem adăuga că «reducerile bugetare înseamnă reduceri bugetare». Reduceri bugetare care, inevitabil, vor duce la reduceri pentru cele două mari politici consumatoare de fonduri, coeziunea și agricultura. În același timp, ieșirea Marii Britanii din Uniune ar trebui privită și ca un moment generator de schimbări profunde, structurale, atât în definirea viitoarelor priorități politice ale UE, cât și în modul în care se vor constitui și cheltui banii comunitari. Prin renunțarea la rabatul britanic, partea de venituri ale bugetului UE ar putea fi simplificată, mai ales dacă și alte state UE ar renunța la diferitele mecanisme compensatorii complicate și puțin transparente.

Negocierile pe viitorul CFM, care vor debuta în luna mai a acestui an, după lansarea oficială a propunerii de către Comisia Europeană, vor genera discuții dure și tensionate. Chiar dacă și negocierile anterioare au fost dificile, de astă dată ele vor fi mai dificile ca niciodată, iar riscul de a se prelungi mult peste limitele stabilite prin tratate este ridicat. În ceea ce privește calendarul negocierilor viitorului CFM, la finele întâlnirii informale a liderilor europeni, de la finele lunii februarie 2018, președintele Donald Tusk, arăta că discuțiile în Consiliul European au început mai devreme decât de obicei, respectiv înainte de publicarea propunerii de către Comisia Europeană, din dorința de a oferi un cadru politic pentru viitoarea propunere. În acest moment, există trei scenarii alternative privind calendarul negocierilor: primul, vizează replicarea calendarului 2014-2020 și obținerea unui acord politic în Consiliu European la finele lui 2019 sau începutul lui 2020, negocierea urmând a se realiza cu noul PE. Al doilea pornește de la premisa că un acord politic ar fi posibil de atins în cadrul Consiliului European până în decembrie 2018, iar negocierile să aibă loc sub actualul mandat al Parlamentului European. A treia soluție, intermediară, estimează că un acord politic ar putea fi obținut pe parcursul anului 2019, ceea ce ar implica negocieri cu viitorul Parlament European.

Ca atare, nu întâmplător semnalele transmise în prezent de către Comisie sunt menite să conștientizeze asupra pericolelor care pot decurge din prelungirea excesivă a negocierilor. În ciuda mizelor foarte ridicate, durata negocierilor nu ar trebui să se întindă foarte mult, precum s-a întâmplat, de pildă, la negocierile pe actualul CFM 2014-2020, care au durat circa 3 ani (propunerea inițială a Comisiei, iunie 2011, acordul final, decembrie 2013). Prin urmare, deoarece costurile de oportunitate generate de adoptarea cu întârziere a viitorului CFM sunt foarte mari, negocierea într-un interval cât mai redus posibil este nu doar de dorit din punct de vedere politic, dar și imperativă din perspectivă practică.

În ce măsură România va fi pregătită de gestionarea negocierilor asupra Bugetului multianual 2021 – 2027 pe parcursul desfășurării Președinției Consiliului UE ?

Dincolo de circumstanțe greu de anticipat în acest moment, perioada președinției române din semestrul I 2019 va fi cu certitudine marcată de cel puțin trei evenimente: finalizarea celor 2 ani alocați negocierilor Brexit la finele lunii martie, organizarea Consiliul European de la Sibiu la începutul lunii mai și a alegerilor pentru Parlamentul European la finele aceleiași luni. Deoarece în anul 2019 se vor produce schimbările radicale în structura echipelor aflate la conducerea Uniunii, respectiv instalarea noului Parlament în iunie, a noii Comisii în perioada iulie-septembrie/octombrie, a noului președinte al Consiliului European, în noiembrie/decembrie, întâlnirea de la Sibiu va fi probabil ultima în care actualii lideri UE se vor întâlni pentru a concluziona asupra viitoarei agende strategice a Uniunii.

Negocierea viitorului CFM 2021-2027, ca și negocierea CFM 2014-2020, implică parcurgerea a trei etape distincte, în fiecare etapă rolul instituțiilor UE și/sau al statelor membre modificându-se. Prima etapă este una de pre-negociere, în care se publică diferite poziții, documente strategice, au loc dezbateri în diferite formate. În această etapă a fost publicat documentul de reflecție privind finanțele publice ale UE (28 iunie 2017) și au fost lansate consultările publice la începutul anului 2018. Etapa a doua, a negocierilor dintre statele membre, începe odată cu publicarea propunerii privind viitorul CFM de către Comisia Europeană,  continuă cu deliberări în interiorul Consiliului UE, respectiv în Consiliul Afaceri Generale (CAG) și se va încheia cu un acord politic între șefii de stat și guvern, la nivelul Consiliului European. În etapa a treia, vor începe negocieri formale între Consiliu și Parlamentul European, iar procesul va debuta cu acordul politic agreat în Consiliul European și se tva ermina cu adoptarea regulamentului asupra viitorului CFM.

În negocierea viitorului CFM fiecare stat membru UE va fi implicat atât prin reprezentanții lui din Consiliu (atât în Consiliul European, cât și în Consiliul UE), cât și prin cei din Parlamentul European. Deoarece România va deține președinția Consiliului UE în semestrul I 2019, va avea obligația gestionării eficiente a tuturor reuniunilor formale și informale programate a se desfășura în această perioadă, inclusiv a celor dedicate viitorului CFM.  Obligația României, în calitate de „honest broker” va fi să prezideze, de o manieră cât mai echilibrată, atât reuniunile Consiliului UE (CAG, etc.), cât și pe cele ale COREPER sau grupurilor de lucru, facilitând atingerea consensului între statele membre, misiune extrem de dificilă, dat fiind actualul context. În plus, pe parcursul semestrului I 2019, România va trebui să conducă nu numai întâlnirile organizate la Bruxelles, dar și să organizeze diferite evenimente informale în țară.

Interviu/ Anda Mogoş, psihoterapeut: “Din perspectiva minorului, educația sexuală este ceva interesant, dar care i se oferă cu zgârcenie și într-o manieră incompletă”

Un subiect atent ignorat de către români, tabuizat, educația sexuală  ne vorbește despre laturile distincte ale societății românești de astăzi, cea ignorantă, apoi cea adâncită în rezerva de a reda în cuvinte specificul naturii umane, iar o alta, diametral opusă, care face eforturi de a transpune educația sexuală în limbajul comun al zilelor noastre. Să fie educația sexuală și realizarea acesteia o temă care continuă să îi depășească pe adulții și părinții României de astăzi?

Anda Mogoș este psihoterapeut și autor a două cărți – Drum prin doliu și Educația sexuală în familie. A studiat și a profesat atât în România cât și în Statele Unite. Anda Mogoş ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la educaţia sexuală în spaţiul românesc, pornind de la perspectivele şi provocările privind comunicarea părinte-copil, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi care sunt stereotipurile prezente în mentalul societăţii româneşti în legătură cu educaţia sexuală. Care sunt principalele cauze care au generat şi menţinut aceste stereotipuri?

Anda Mogoş: Înainte de a răspunde, trebuie să precizez că vă voi oferi doar perspectiva mea asupra acestor stereotipuri, pentru că nu există, din câte știu eu, studii făcute pe eșantioane românești care să ne informeze asupra acestui subiect. E drept, perspectiva mea este una educată și informată de activitatea mea în acest domeniu.

De asemenea, stereotipurile pe care eu le identific sunt greșite și nesănătoase – ceea ce nu face decât să ne confirme nevoia profundă a societății românești de educație în acest domeniu.

Primul stereotip ar fi ideea că educația sexuală constă într-o singură conversație. Probabil și filmele americane au contribuit la stabilizarea acestei idei. De regulă, în mintea românului, trebuie să stai cu copilul și să-i explici mecanica actului sexual și câteva aspecte legate de reproducere. Odată ce aceste capitole sunt acoperite în cadrul acestei conversații, rolul părintelui în educația sexuală este considerat încheiat.

Un al doilea stereotip ar fi legat de vârsta la care oamenii se gândesc să aibă temuta conversație – vârstă care, în mintea oamenilor, tinde să fie undeva în jurul vârstei de 10-12 ani. Vârsta pare să fie aleasă în funcție de declanșarea pubertății, deci atunci când părintele simte că nu mai poate ocoli subiectul.

Și probabil un al treilea stereotip ar fi utilizarea de povești pentru a explica aspecte legate de sexualitate copiilor mici. Un exemplu în acest sens este povestea cu barza, care, cred unii părinți, îi protejează pe cei mici de niște informații care le-ar fi dăunătoare.

Cum este percepută educaţia sexuală în spaţiul românesc de către decidenţii politici, părinţi, profesori şi reprezentanţi ai mass media? Dar din perspectiva minorului?

Din nou, aici am să mă refer la opinia proprie, care vine cu limitările de rigoare. Cred că, din păcate, educația sexuală, atunci când nu este absentă din conversație, tinde să fie teren de luptă pentru diferite tabere. Nu există un consens cu privire la rolul ei, și nu prea există nici o direcție ai ei bine asumată și gândită.

Este încurajator totuși să văd că există inițiative în România de a schimba acest lucru, chiar dacă ele sunt în faze incipiente. De altfel, avem și în acest domeniu exemplul altor state (cum ar fi de exemplu anumite părți din Statele Unite ale Americii) care iau măsuri legislative în acest sens.

Din perspectiva minorului, educația sexuală este ceva interesant, dar care i se oferă cu zgârcenie și într-o manieră incompletă, ceea ce îl face pe el să se îndrepte către internet pentru a-și suplimenta informațiile. Din păcate, internetul este cea mai toxică sursă de educație sexuală  – pentru că se expune astfel unor imagini și influențe al căror scop nu este de a-l educa și a-l forma într-un om cu o sexualitate sănătoasă, ci de a-l transforma într-un consumator ale cărui obiceiuri să poată fi monetizate de către site-urile și companiile furnizoare de pornografie.

În ce măsură consideraţi oportună includerea în programa şcolară a unui curs privind educaţia sexuală?

Educația sexuală sănătoasă începe de la naștere. Educația sexuală nu este numai transferul unor informații și al unor valori, ci și modelarea unor atitudini față de sexualitate. De aceea, încă de când copilul deprinde limbajul, lui i se furnizează cuvinte și atitudini față de aspecte ce țin de sexualitate – ceea ce deja constituie educație sexuală.

Un exemplu în acest sens este limbajul pe care părinții îl folosesc pentru a denumi organele genitale – și care, atât prin vocabularul folosit precum și prin ușurința (sau disconfortul) cu care se vorbește despre ele, îi transmit copilului niște atitudini ale părintelui. Un alt exemplu este felul în care părinții se raportează la propriul corp și mai ales atitudinea lor față de nuditatea din casă – lucru ce le transmite copiilor fie un tabu despre corpul omenesc, fie o acceptare a sa, fie, la o altă extremă, o raportare exagerat de laxă la aspectele intime ale corpului uman. În acest caz, acțiunile părinților au și rolul de a crea limite mai mult sau mai puțin sănătoase, în funcție de cum procedează ei. Și toate aceste atitudini și înțelegeri se formează până la vârsta de 3 ani.

De aceea, nu cred că este foarte valoroasă educația sexuală a copiilor în școli – pentru că ea poate transmite informații, dar valorile și atitudinile sunt modelate în mod mai degraba informal, de către familie și/sau de către anturaj.

Ideal, din punctul meu de vedere, ar fi să se facă niște ore de educație sexuală a părinților în primul an de viață al primului copil. Un fel de training pentru părinți, ca ei înșiși să își asume rolul de educatori în domeniul sexualității – rol pe care, de altfel, deja îl au, fără să-și dea seama, și de la care abdică mânați de neștiință, nesiguranță, temeri. Un asemenea training ar trebui să conțină informații despre cum pot să modeleze atitudini și să insufle valori, despre ce ar trebui să i se spună copilului, potrivit cu vârsta, aspecte de anatomie și fiziologie, astfel încât să fie pregătit pentru pubertate, dar și elemente de prevenire a abuzului sexual și de conștientizare a pericolelor existente în mediul online – pornografia, sextingul etc.

Care sunt motivele pentru care părinţii evită, în anumite cazuri, să abordeze în mod direct acest subiect cu proprii lor copii?

Părinții aduc în relația cu copilul lor propria lor experiență a educației sexuale – care s-a făcut  prin cuvintele părinților sau prin absența lor. Toți cei care sunt părinți acum s-au născut fie la scurt timp după Revoluție, fie înainte. Asta înseamnă că părinții de acum au fost educați despre sexualitate, la rândul lor, de niște părinți care nu au avut nici ei acces la materiale sau informații corecte.

De aceea, părinții se luptă cu niște prejudecăți cu care și ei au fost crescuți, și mai ales cu lipsa unui model de educație sexuală coerent. Dacă mama nu a vorbit cu mine, eu cum să știu exact cum să vorbesc cu copilul meu? Cum să știu ce ar trebui să răspund când mă întreabă cum a ajuns bebelușul în burta mamei, când eu am fost crescută cu povestea berzei? Dacă-i spun prea mult și-i fac rău?

O parte dintre părinții din România, cei mai educați, caută resurse pentru a nu mai repeta  greșelile propriilor părinților, dar chiar și în momentul în care găsesc răspunsul, nu sunt neapărat foarte relaxați și confortabili cu aceste conversații.

În ce măsură copii evită, la rândul lor, să vorbească cu părinţii despre viaţa sexuală?

Copiii au un radar foarte fin cu privire la subiectele pe care părintele este (sau nu) confortabil să le abordeze. În plus, dacă părintele nu a abordat acest subiect specific pentru a-i transmite copilului că îl pot discuta împreună, pe fondul acestui disconfort al părintelui se vor adăuga și mesajele primite din mediu, că sexualitatea este un subiect pe cât de incitant, pe atât de tabu. De aceea, tendința naturală a copilului este de a nu discuta nici el acest subiect cu familia. Tocmai, de aceea, părinții trebuie să vorbească despre acest subiect într-o manieră relaxată și caldă, încă din fragedă copilărie – pentru a crea acea atmosferă în familie în care cel mic să simtă că poată să aducă toate întrebările sale.

Care sunt riscurile la care se expun copii şi părinţii în acest context al lipsei de comunicare pe acest subiect?

Am să răspund la această întrebare plecând de la un adevăr general valabil: în mintea și comportamentul oamenilor nu există vid. Nu se poate să nu faci ceva. A spune “nu” unui lucru înseamnă implicit a spune “da” unui alt lucru. Dacă vreau să nu mă așez, înseamnă că vreau să stau în picioare.

Pentru subiectul nostru de astăzi, acest lucru înseamnă că orice tăcere a noastră înseamnă o încurajare tacită și implicită a copiilor noștri de a căuta informația în altă parte. Și nu e nevoie nici măcar ca ei s-o caute – pentru că există interese ca anumite tipuri de informații să-i găsească chiar și pe copiii care nu le caută.

Riscul la care se expun copiii are două fațete: online și offline. Printre pericolele online se află consumul de pornografie, contactul cu potențiali “prădători”, sextingul sau chiar implicarea copilului în producția de pornografie infantilă, prin atragerea sa în a crea el însuși materiale explicite. Offline, în viața reală, lipsa unor informații corecte precum și lipsa conștientizării copiilor îi expune pe aceștia pericolului abuzului sexual.

În cele din urmă, informația este putere – și protecția copiilor noștri depinde de informațiile pe care li le oferim, precum și de cât de mult cultivăm în ei capacitatea de a le folosi pentru a face alegeri bune.

 

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.

Interviu/ Larisa Stegarescu, studentă din Republica Moldova: “Românii de peste Prut sunt mai pregătiți acum ca niciodată să-și dorească Unirea cu România”

“Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna de uneşte cu mamă-sa România.” Prin aceste cuvinte, Sfatul Ţării de la Chişinău proclama, în numele poporului Basarabiei, unirea cu România la 27 martie 1918. Hotărârea a fost luată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri. În aceeaşi zi, actul unirii a fost primit, în numele guvernului român, de către premierul Alexandru Marghiloman: “În numele poporului român şi al Regelui Ferdinand I iau act de unirea Basarabiei cu România de aci înainte şi în veci! Trăiască România Mare!” .

Larisa Stegarescu, studentă la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, originară din Republica Moldova, a realizat o radiografie a perspectivelor şi provocărilor privind înfăptuirea Unirii, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: În urmă cu un secol, Sfatul Ţării de la Chişinău a aprobat cu 86 de voturi “pentru”, 3 “împotrivă” şi 36 de “abţineri”, unirea condiţionată cu Regatul României. Un pas important către Marea Unire, cu puternice rezonanţe de ambele maluri ale Prutului. Pentru a dispune de o imagine de ansamblu despre ce s-a întâmplat la 27 martie 1918, te rog să ne prezinţi care au fost cauzele care au făcut posibilă unirea Basarabiei cu România.

Larisa Stegarescu: Cauzele care au făcut posibilă Unirea Basarabiei cu România au privit deopotrivă aspecte culturale, identitare, spirituale, fiind poate cele mai importante, cât și aspecte eminamente pragmatice, de ordin politic și economic. Evident, toate aceste premise trebuie analizate strict prin raportare la contextul Primului Război Mondial, care, pentru poporul român a dobândit o semnificație aparte, extrem de importantă, fiind un război pentru Reîntregirea hotarelor ciopârțite și suturarea dureroaselor plăgi naționale, dar și prilej util pentru emanciparea națională datorită importantelor schimbări sociale și politice prin care trecea Rusia Țarisă în acea perioadă.

Raptul Basarabiei din 1812, politica de deznaționalizare și colonizarea intensă, sistematică au lovit din plin în ființa națională și în identitatea colectivă a românilor de peste Prut, confruntați cu meschinul imperialism țarist, rupți complet de orice legătură firească cu restul Țării, tratați ca pe niște elemente subversive, supuși unor cazne greu imaginabile, jertfiți pentru împlinirea unor scopuri propagandistice și ocupaționiste.

Contrar unor forțe care au întrecut orice limită imaginabilă a rezistenței umane și spirituale, o mână de oameni și o bucată de vatră ruptă din trupul viitoarei Românii, au rezistat mai bine de un secol, încercărilor de stârpire a identității românești.

Rămâne în continuare un prilej de neîntrecută mândrie și perplexitate, curajul, demnitatea și loialitatea aduse adesea până la pragul jertfirii de sine, de care au dat dovadă românii din Basarabia care au luptat cu orice preț pentru salvgardarea românismului. De multe ori, acest preț fiind propria viață…

Menționez importanța colosală a mișcării de trezire a conștiinței naționale conduse de puțina intelectualitate rămasă în Basarabia: profesorii și preoțimea, precum și de diverse alte categorii sociale și profesionale, manifestând aceleași doleanțe de eliberare de sub ocupația țaristă și revenirea la Patria-Mamă, rămânând emblematice celebrele congrese organizate de aceștia în preajma Marii Uniri, cerând obținerea autonomiei Basarabiei, urmate de convocarea Sfatului Țării și, într-un final, votarea Unirii Basarabiei cu România, cu sprijinul și în asentimentul întregului popor român, a soldaților români, a Prim-ministrului Alexandru Marghiloman și, evident, cu ajutorul Regelui Ferdinand I.

Alături de curajoși soldați, profesori, clerici, dar mai ales simpli români iubitori de Patrie, contextul Marii Uniri a scos la iveală mari personalități fără concursul cărora Unirea nu s-ar fi înfăptuit. Voi da câteva nume fără ca enumerarea să fie una exhaustivă: Elena Alistar, Ion Inculeț, Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Daniel Ciugureanu, Onisfor Ghibu…

Mișcarea de trezire a conștiinței naționale a avut cel mai mult timp un caracter ascuns, lucrând adesea prin simple slove, prin transmiterea datinilor românești, prin îndărătnicia sinceră și curată de a nu deprinde limba colonizatorilor, păstrând un fond românesc preponderent neștirbit, astfel încât ziua Marii Uniri i-a găsit pe românii din Basarabia, după mai bine de 100 de ani, la fel de neîntinați identitar și dornici de a reveni Acasă…

La 28 iunie 1940, prin Pactul Ribbentropp-Molotov, România pierde Basarabia, alături de nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei. Care au fost consecinţele pierderii Basarabiei pentru România? Dar pentru românii din Basarabia?

Evident, a fost o lovitură extrem de grea dată României, a cărei consecințe nu au fost nici până în prezent înlăturate, ținând cont de faptul că Basarabia nu a mai revenit, astfel cum ar fi firesc istoricește și nu numai, înlăuntrul granițelor românești nu doar la nivel de simplă expectativă, ci de măsură politică cât se poate de pragmatică.

Pactul Ribebentrop-Molotov a fost unul flagrant ilegal, imoral, fără absolut niciun temei, lucru de altfel confirmat și condamnat ulterior, mult prea târziu, de către întreaga societate internațională.

Efectele dezastruosului pact s-au răsfrâns direct asupra soartei Basarabiei, pomenindu-se din nou sub ocupația succesoarei Rusiei Țariste, Uniunea Sovietică, care a transformat Basarabia în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în componența URSS.

Au urmat ani grei de colectivizări forțate, valuri succesive de deportări în masă a elementelor de rezistență culturală și intelectuală, foametea, toate în paralel cu nimicirea identității naționale, rusificarea, stâlcirea limbii române, a valorilor și culturii românești.

A fost o perioadă neagră din istoria Basarabiei, un văl de doliu peste ființa românismului, care a nimicit, fără a face să dispară totuși, identitatea românilor de dincolo de Prut.

Contrar situației care părea fără scăpare, lupta pentru românitate nu a încetat nicio secundă, continuând poate chiar și mai vehement, până în clipa de față, datorită unor adevărați martiri și eroi ai neamului care au știut să reaprindă în sufletele îndoliate ale românilor de peste Prut, candela speranței.

Ne-am recâștigat treptat revenirea la grafia latină, la limba română, la suveranitate și independență, rămânând un singur pas de făcut: Reunificarea!

Când scriu aceste rânduri îmi răsună limpede în minte versurile iubiților Ion și Doina Aldea-Teodorovici: ’’Maluri de Prut’’:

“…Şi din cer întregul loc arată

Ca un rai însângerat la brâu

Vino frate să legăm odată

Malurile tragicului râu.’’

În an Centenar, tema înfăptuirii Unirii cu Republica Moldova este adusă din nou în discuţie. În ce măsură consideri că astăzi Unirea este posibilă?

Indubitabil, trecem printr-un moment istoric cu o încărcătură simbolică extrem de puternică, cu care ar trebui în mod ideal să rezonăm la toate nivelurile societății, a politicului, culturii și a parteneriatelor economice dintre vechile și fostele provincii românești pentru a marca în felul dat, o mai mare conexiune națională.

Tema înfăptuirii Unirii a devenit una actuală, intens dezbătută, excedând cadrul unor melancolice prelegeri istorice, ajungând în casele oamenilor, în dezbateri publice, articole de presă și chiar asumată în cadrul campaniilor electorale și implicit ca program de guvernare de formațiuni politice care și-au proclamat ca scop principal Unirea Basarabiei cu România. Menționez în acest sens Partidul Unității Naționale din Republica Moldova, Partidul Mișcarea Populară, Partidul Liberal, observând că în ultima perioadă a devenit dacă nu singurul, cel puțin cel mai important și fezabil proiect de țară a Republicii Moldova de la Proclamarea Independenței până acum.

Lucrurile sunt cât se poate de serioase, iar acum asistăm la cea mai mare și eficientă campanie de promovare și militare pentru Reunificarea Basarabiei cu România, căpătând aspectul unor măsuri concrete și a unor decizii asumate la nivelul autorităților publice ale administrației locale prin intermediul programului național al înfrățirilor dintre localități din Republica Moldova cu localități din România și prin semnarea de către primării și consiliile locale și raionale a declarațiilor de Unire cu Patria-Mamă. Numărul acestora fiind acum peste 130 și continuând să crească.

În mod ironic, și localitatea președintelui Igor Dodon, Sadova, a semnat recent o declarație de Unire cu România.

Parteneriatele dintre România și Republica Moldova se desfășoară în mod curent, vizând absolut toate sferele de dezvoltare a societății, România rămânând unicul și cel mai important susținător al Republicii Moldova din toate punctele de vedere, fiind un garant prețios al traseului acesteia către valorile românești și, implicit, europene!

Nu e deloc nerealist să presupunem că în curând și Parlamentul Republicii Moldova va deveni un for al deciderii Unirii cu România, fiind un răspuns firesc la reprezentativitatea acestui proiect la nivelul majorității populației, care a încetat să mai fie un simplu ideal, ci o aspirație cât se poate de pragmatică și pe care o susțin la rândul meu cu toată convingerea.

În ce măsură discursul raportat la Unirea cu Republica Moldova riscă să fie preluat şi de către politicienii oportunişti şi populişti?

Mereu marile preocupări și curente de opinie majoritară ale societății au constituit prilej pentru unii politicieni de a câștiga capital politic și, de ce nu, de a-și asigura implicit accederea la guvernare, dar prefer să adopt o poziție dacă nu optimistă, cel puțin echilibrată în această chestiune, punând în balanță totuși eforturile reale și serioase ale unor grupuri de inițiativă civică și a unor politicieni de a căror intenții autentice referitoare la Unirea Basarabiei cu România, m-am convins de-a lungul anilor.

Voi oferi drept exemplu în acest sens pe deputatul român Constantin Codreanu, recunoscut de-a lungul timpului drept un activ militant al Unirii Basarabiei cu România și care a adus această luptă la un for superior, decizional.

În același timp, cum am menționat mai sus, au fost create în Republica Moldova partide politice care promovează direct Unirea cu România, și care au toate șansele să ajungă la viitoarele alegeri parlamentare, în Parlamentul de la Chișinău.

Subiectul Unirii a devenit mult prea important și preocupă un segment al populației din ce în ce mai mare, încât a devenit imposibilă și nedemocratică ignorarea acestuia, riscând ignorarea voinței poporului în cele din urmă, iar politicul trebuie să reprezinte mereu o reflectare a acestei voințe populare, indiferent care este orientarea aceasteia, cu condiția, firește, să fie una într-adevăr reprezentativă și benefică societății.

În ce măsură românii de peste Prut îşi doresc Unirea cu România?

Românii de peste Prut sunt mai pregătiți acum ca niciodată să-și dorească Unirea cu România, fapt demonstrat cu prisorință de deschiderea de care au dat dovadă în ultima perioadă la inițiative asumate public prin intermediul forurilor reprezentative de la nivel local, constând în semnarea declarațiilor de Unire cu România și a înfrățirilor dintre localități, din atitudinea pozitivă manifestată față de curentul unionist care a căpătat proporții uriașe și interesul sporit față de pârghiile posibile prin care acest proiect ar putea fi transpus în realitate.

La viitoarele alegeri un important segment electoral va fi reprezentat, cu certitudine, de unioniști.

Urmăresc cu interes dialogul public purtat în acest sens, dezbaterile tot mai frecvente organizate pe marginea acestui subiect, dar și simplele luări de poziții din partea diverselor persoane care dețin sau nu funcții importante, exprimate în mediul on-line, iar constatările sunt de-a dreptul îmbucurătoare: poporul e pregătit pentru Unire!

Recomand cu căldură să urmăriți materialele difuzate de prima televiziune unionistă din Basarabia, 10 TV, care, deși recent înființată prin efortul colectiv al oamenilor cu dare de inimă și dragoste față de Basarabia, a devenit, poate, una dintre cele mai influente posturi Tv de peste Prut, aducând în fața ecranelor, subiecte de interes privind realitatea din România, discuții la care sunt invitați analiști și specialiști din diverse domenii supunând dezbaterii constructive, Unirea cu România.

Care sunt obstacolele pe care le identifici în vederea înfăptuirii Unirii?

Singur obstacol, deși nu insurmontabil, este atitudinea de pasivitate și, dacă îmi permiteți, ignoranța de care dau dovadă cei de care depinde până la urmă grăbirea realizării Unirii cu România.

Consider că consultarea poporului prin intermediul unui referendum ar trebui să fie o opțiune demnă de a fi luată în calcul chiar în acest an deosebit de simbolic pentru poporul român, deși mulți continuă să atribuie o influență mai mare decât este cazul, propagandei moscovite care nu a încetat niciodată, urmându-și constant obiectivele imperialiste, dar în ciuda căreia am reușit totuși să ajungem până aici, la a vorbi deschis despre Unire!

Este o manifestare de normalitate, perfect plauzibilă, având precedente chiar în istoria recentă, și mă refer aici la exemplul Reunificării Germaniei din 3 octombrie 1990, ca două state cu aceeași istorie, limbă, tradiții, cultură, despărțite violent și ilegal unul de celălalt, dar în asentiment comun, să-și dorească repararea acestui rău istoric, redevenind un întreg! Basarabia a fost și rămâne o parte din România, indiscutabil!

Cum ar trebui să ne raportăm astăzi la Republica Moldova? Care este lecţia pe care trebuie să o reţinem după acest secol “zbuciumat”?

Astăzi, cred că raportarea la Republica Moldova trebuie să îmbrace forme mai concrete, pragmatice, strategice, în paralel cu promovarea unei deschideri mai mari față de trecutul și viitorul acestei bucăți de pământ românesc și a destinului românilor de acolo.

Trebuie să ne cunoaștem mai bine, iar acest lucru începe prin educare temeinică a tinerelor generații în spiritul unei frățești atitudini față de cei de neam și de sânge cu ei, pentru că, nu este așa, sângele apă nu se face, iar acest ultim secol a demonstrat cu prisorința acest lucru!

În clipele de față, în Basarabia se duce o luptă despre care foarte mulți nu au habar, deși nu sunt direct vinovați de acest lucru, iar cel mai dureros fapt este să constat prin propria experiență, că mulți români de aici au adevărate prejudecăți legate de noi, românii din Basarabia. Am întâlnit oameni care nu știu că nu mai avem grafie chirilică încă din 1989, sau persoane care cred că vorbim doar rusă sau că suntem rusofili.

Trec foarte greu peste asemenea momente ținând cont de propriile convingeri, de dragostea sinceră și necondiționată față de România și de tulburătoarea conștientizare a sacrificiului de generații făcut de cei care au luptat cu un preț inestimabil pentru cuvântul românesc, pentru a trece Prutul…

Basarabia este România, iar dovada cea mai grăitoare a acestui lucru este faptul că ați reușit să mă înțelegeți și să parcurgeți acest interviu fără absolut nicio dificultate, dând o lovitură de grație tezelor așa-zis moldoveniste, proclamând rușinos o cultură și un popor inexistente.

Chemați Basarabia Acasă! A venit timpul!

“Dar de peste Prut ridică, frate,

Ochii tăi de-a dreptu-n ochii mei.

Le vom face rând pe rând pe toate,

Dacă eu mai vreau și tu mai vrei.”

Cu dragoste,

o româncă din Basarabia.

Interviu/ Angela Grămadă, președinte al Asociației EGSA: “Kremlinul a reușit să proiecteze cleptocrația ca model de preluat – bune practici pentru politicieni lipsiți de viziune”

Alegerile prezidenţiale din Rusia care au avut loc pe 18 martie a.c., reprezintă un nou moment cu puternice repercusiuni pe scena politică internaţională. La vârsta de 65 de ani, Vladimir Putin va prelua cel de-al patrulea mandat de preşedinte, pentru o perioadă de şase ani.

Dr. Angela Grămadă este președinte al Asociației Experts for Security and Global Affairs, un think-tank specializat pe studierea spațiului ex-sovietic. Angela Grămadă este cercetător asociat al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Dezvoltare din România, dar și asistent universitar al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, București, România. Angela Grămadă, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la mizele alegerilor prezidenţiale din Rusia, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 

Vladimir Adrian Costea: La scurt timp, după retragerea lui Elţîn, Putin a preluat funcţia de preşedinte, timp de două mandate consecutive. În contextul ameninţării teroriste, Putin şi-a consolidat puterea politică, înlăturându-şi adversarii politici. Raportându-ne la primele două mandate de preşedinte, cum a evoluat natura regimului politic de la Kremlin în această perioadă? Care sunt schimbările pe care Putin le promovează pe plan intern şi extern?

Angela Grămadă: Majoritatea poate să aprecieze acest regim ca fiind unul autocratic, o pseudodemocrație, cu alegeri aparent libere și corecte, în care opoziția, dar nu orice fel de opoziție, doar cea convenabilă, poate și trebuie să apară ca alternativă, ce-i drept falsă, la opțiunea principală – Vladimir Putin. Deci, am fost martorii unei evoluții negative a regimului, spre autocrație, cu instituții democratice din ce în ce mai slabe și cu mimarea unui sistem incluziv pentru orice înseamnă opoziție reală.

Sunt încurajate orice strategii și metode de descurajare sau de vulnerabilizare a democrației, cu populism și extremism discursiv, cu reziliență redusă a instituțiilor publice în fața diferitor tipuri de amenințări.

În urma modificării Constituţiei, Putin a obţinut cel de-al treilea mandat de preşedinte, în 2012, pentru o perioadă de 6 ani. În luna martie, a obţinut cel de-al patrulea mandat de preşedinte. Cât de puternic şi influent devine Putin, în acest context, pe scena politică internaţională? Totodată, consideraţi că este apreciat de electoratul rus sau, dimpotrivă, alegerea este una de faţadă, fiind mai degrabă o validare a unei singure opţiuni posibile?

Mi se pare cumva eronat să considerăm că acest mandat poate fi diferit din punctul de vedere al consistenței față de precedentele. Va fi și mai cinic cu opoziția, pe care încearcă să o discrediteze, promovând-o ca pe o masă redusă de oameni, care se opun schimbărilor calitative sau ca pe un grup de oameni ușor de manipulat prin reprezentanți, precum Vladimir Jirinovski etc.

Putin doar și-a organizat un spectacol care să îi legitimeze prezența în fruntea statului: poporul are încredere că lucrurile se îndreaptă într-o direcție corectă, iar toate lipsurile națiunii au origine externă.

Tendințele și accentele au fost decise anterior. Suntem doar martorii implementării planului de menținere a puterii în gestiunea unui cerc extrem de restrâns de persoane sau suntem spectatori ai continuității regimului, adică a formei de guvernare, a deciziilor de politici publice, a fermității de a acționa în sensul proiectării imaginii de actor puternic, cu capabilități și opțiuni multiple, care poate să acționeze ferm în mai multe zone de conflict în același timp, care poate impune reformarea unor foruri internaționale. Iar în acest context, întrebarea dumneavoastră despre aprecierea acestui tip de lider este legitimă. Da, Vladimir Putin este apreciat. Dar nu pentru că ar conduce statul într-o direcție bună, ci pentru că această imagine este proiectată într-o manieră extrem de abilă, iar autoritățile au suficiente resurse ca să manipuleze această imagine în direcția dorită.

În ceea ce privește validarea unei singure opțiuni posibile – nimeni nu a anulat opțiunea de a vota împotriva tuturor. Este și aceasta o opțiune. Dacă nu ești de acord cu niciuna dintre candidaturi, atunci îți exprimi opinia în acest sens. În plus, unii lideri ai opoziției ruse au apelat la boicot ca formă de protest. Deși pare să nu fi fost utilă, anume această opțiune a complicat activitatea susținătorilor lui Vladimir Putin. Liderul nu avea nevoie de confirmarea legitimității cu 50%+1 voturi, dar avea nevoie de o confirmare fermă, de o participare activă la scuritn, care să nu mai lase loc de interpretări.

Cum s-a desfăşurat campania electorală a lui Putin în ultimele luni? Care au fost principalele mesaje pe care liderul de la Kremlin le-a trimis?

Pentru mine nu au fost interesante rezultatele alegerilor. Acestea erau prezivibile, iar procentele puteau fi ghicite chiar din rezultatele sondajelor WCIOM, instituție care organizează sondaje publice, afiliată Kremlinului, prezentate cu regularitate spre deliciul publicului. Urmărind mai atent campania anterioră, cea pentru alegerile prezidențiale din anul 2012, era foarte important de observat dacă strategia va fi aceeași sau va exista o diferență de abordare. Există câteva diferențe minore, dar sunt și foarte multe asemănări.

Vladimir Putin și-a anunțat participarea la alegerile din martie 2012 încă în toamna anului 2011, dar doar după ce a evaluat reacțiile opiniei publice internaționale la tergiversarea deciziei finale. Atunci opinia publică internă îl reclama pe Putin înapoi, iar partenerii externi, în special vestul, l-ar fi preferat pe Dmitri Medvedev.

Vladimir Putin nu a avut o platformă electorală în anul 2012. A publicat în câteva luni o serie, alcătuită din șapte articole, în care prezenta alegătorilor viziunea lui despre cum ar trebui să arate Rusia, adică proiecții pentru anumite politici publice pe care și le dorea implementate în următorul mandat. Prezența în dezbateri publice a fost minimă. A folosit, însă, adresările sale în cadrul diferitor instituții, precum și întâlnirile de la finele anului cu presa.

La alegerile recente, Putin și-a anunțat prezența destul de târziu, deja după ce au fost anunțate intențiile celorlalți candidați de a participa. Putin a lipsit de la dezbaterile publice ale televiziunilor, a trimis câțiva emisari, nici măcar unii importanți. A participat la câteva manifestații publice, unde a cântat imnul, apărând înconjurat de mulți copii, care încă nu au drept de vot. Încă nu au.

Dacă sondajele comandate, nu cele publice, nu ar fi arătat o scădere a intențiilor electoratului de a participa la scrutin, atunci probabil prezența sa în spațiul public ar fi fost și mai mică. Pentru că se știa: mașinăria electorală funcționa aproape perfect.

În ceea ce privește mesajele, acestea pot fi identificate cel mai ușor în discursul său în fața Consiliului Federației: Rusia este puternică, Rusia își revine din criza economică, sancțiunile nu au funcționat, intimidarea externă nu este profilică, Rusia este un actor care trebuie să fie curtat și apreciat. De asemenea, a lansat și mesaje partenerilor externi, de intimidare, descurajare, a făcut abuz de elemente video, pentru a întări și mai mult acea proiecție artificială de putere, pentru a distrage atenția de la alte date și cifre incluse în discurs, care arătau problemele reale ale Rusiei. Electoratul este selectiv, pentru că a fost educat și încurajat să nu aibă o abordare de tip “critical thinking” a platformelor electorale. În plus, așa este mai comod pentru cetățean, mai simplu, mai rapid să ia o decizie, fără a simți frustrările produse de politici publice greșit susținute. Se absolvă de implicare și pasează responsabilitatea spre un lider care a redat Rusiei imaginea de stat puternic.

Cum evaluaţi activitatea și notorietatea lui Putin, în timpul mandatelor de Președinte al Federaţiei Ruse?

Periculoasă. Și este periculoasă pentru că anumiți lideri, inclusiv din Uniunea Europeană, dar nu numai, se uită cu invidie și adulație la modul în care Vladimir Putin reușește să se mențină la conducere. Kremlinul a reușit să proiecteze cleptocrația ca model de preluat – bune practici pentru politicieni lipsiți de viziune, a reușit să exploreze anumite frici într-o manieră abilă. Asta face actuala ecuația politică să pară a fi și mai complicată. De ce? Pentru că Rusia nu poate fi învinuită oficial pentru aceste rezultate, pentru pașii pe care îi facem înapoi în fața populismului, a extremismului discursiv, a încurajării unui leadership căruia nu îi displace ideea de a cocheta cu elemente ale autocrației.

Cum se raportează Vladimir Putin la NATO şi la Uniunea Europeană? În ce măsură această viziune pune în pericol stabilitatea din regiune?

Abordarea este și diferită, dar și similară, în același timp. Diferită pentru că Rusia are nevoie de Uniunea Europeană sau de resursele financiare și tehnologiile pe care le poate furniza.  Este un partener necesar, dar și util, prin care se pot promova interese economice, energetice. Dar acest partener nu poate fi controlat decât dacă este încurajată divizarea intereselor acestuia. Moscova preferă să discute separat cu statele membre, în dauna unei abordari unitare a diferitor tipuri de proiecte și strategii. Este mai eficient. Similară este acea parte a discursului public în care UE apare ca amenințare, care pune în pericol valori, tradiții, care este o sursă de desfrâu, periculos pentru “sănătatea morală” a societății ruse.

Cu NATO situația este și mai complicată. Rusia proiectează insistent și consistent o imagine negativă a NATO, atât în interiorul frontierelor naționale, cât și în rândul actorilor vecini sau parteneri mai îndepărtați. NATO și SUA sunt sursa supremă a “răului” și această sursă trebuie redusă, inclusiv prin intervenții militare.

Dacă este să evaluăm în ce măsură această viziune pune în pericol stabilitatea în regiune, atunci trebuie să facem o enumerare a tuturor instrumentelor pe care Rusia le utilizează pentru a influența conținutul și calitatea parteneriatelor statelor în care interesele proprii se intersectează cu cele ale UE și NATO. Strategia nu este doar de a proiecta lecții video despre potențialul militar al Rusiei, dar și de a explora sensibilități și frici interne, de a manipula emoțional, de a încuraja corupția decidenților și de a submina democrații. Nu cred, de exemplu, că opunerea Ungariei față de aderarea Ucrainei la NATO are doar o singură sursă: Budapesta. Bănuiesc că această decizie a fost influențată și de relația cu Moscova sau a fost încurajată tacit și din acea parte. Nu cred că președintele Igor Dodon poare să explice argumentat, fără ajutor extern, de ce se opune deschiderii unui oficiu NATO la Chișinău, în Republica Moldova.

Mai putem privi și spre Bulgaria, spre exemplu. Pentru acest stat, aderarea la NATO a fost o alegere strategică, care garanta securitatea națională (terorism, atacuri cibernetice, garanții pentru investiții în diferite proiecte economice și energetice). Dar prea puțin acordăm atenție faptului că Moscova încearcă să promoveze o imagine de “copil rebel” al Bulgariei, în relația cu NATO, să discrediteze autoritățile de la Sofia, încurajându-le să accepte diferite proiecte de natură militară, care implică livrarea de armament sau servicii de asistență tehnică militară, menținând astfel dependența de Rusia la cote maxime. Faptul că autoritățile bulgare au revenit asupra deciziei de a beneficia de servicii de asistență tehnică din partea unei companii ucrainene și de a fi în favoarea uneia din Rusia, chiar și după o selecție publică (licitația publică pentru servicii de asistență tehnică pentru MIG-urile aflate în dotarea armatei bulgare a fost organizată la sfârșitul lunii decembrie, 2017), arată cât de vulnerabile și ușor de controlat sunt instituțiile publice sau decidenții din anumite state membre partenere ale NATO sau UE.

Anume aceste tipuri de vulnerabilități – tehnice sau discursive, Moscova le explorează, iar acest lucru nu înseamnă nimic altceva decât descurajarea parteneriatului și diminuarea rezilienței în fața unor potențiale amenințări.

Care este pentru UE principala miză a alegerilor prezidenţiale din Rusia?

Nu sunt de părere că UE a avut vreo miză pentru alegerile din Rusia. Singura miză, pe care nu a verbalizat-o, putea fi: evitarea unui scenariu și mai grav, care să excludă de tot observatorii internaționali, diminuându-se astfel și mai mult capacitatea de a analiza procese și fenomene prin care trece societatea rusă.

La vârsta de 65 de ani, Putin se pregăteşte să preia cel de-al patrulea mandat de preşedinte, pentru o perioadă de şase ani. După un mandat de preşedinte interimar, două mandate de preşedinte, fiecare de câte patru ani, un mandat de prim-ministru, urmate de alte două mandate de preşedinte, fiecare de câte şase ani, Putin se poate afla în prima linie a puterii politice pentru o perioadă de 25 de ani, în cazul în care va exercita până la capăt mandatul obţinut în alegerile prezidenţiale din luna martie. Care este moştenirea pe care Putin o va lăsa în momentul în care se va retrage sau va fi înlocuit de la putere? Totodată, când preconizaţi că actualul lider de la Kremlin va renunţa la putere?

Moștenirea trebuie să o evalueze cetățenii ruși. Noi putem face doar aprecieri externe, să observăm cât de fragile au devenit instituțiile democratice, cât de dependent este cetățeanul rus de tradiția de a avea un lider, capabil să îi dirijeze gândirea și acțiunile. Lui Putin nu îi va fi ușor să se retragă. El conștientizează acest lucru, iar din acest considerent va încerca să își asigure o perioadă cât mai lungă de ședere în această funcție.

 

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.

Interviu/ Lect. Univ. Dr. Alexandru Gussi (FSP-UB): “Din păcate, actualele elite de la București nu par interesate de lecțiile istoriei”

Importanța deosebită a anului 1918 în conștiința societății, marcat de sfârșitul Primului Război Mondial și reîntregirea tuturor teritoriilor locuite de români, reprezintă o provocare prea mare pentru guvernanți. Absenţa în ultimii ani a unui program de infrastructură pentru a facilita deplasarea între provinciile istorice, precum și lipsa unui program concret de acțiuni pentru sărbătorirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, atrag un puternic semnal de alarmă cu privire la capacitatea Guvernului de a gestiona programul de pregătire a aniversării Centenarului Marii Uniri şi a marcării sfârşitului Primului Război Mondial. Desfiinţarea Departamentului Centenar contribuie la minimalizarea rolului acestuia, după ce personalul acestuia a trecut din subordinea prim-ministrului la Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Lectorul universitar Alexandru Gussi, de la Facultatea de Științe Politice a Universității din Bucureşti, doctor în ştiinţe politice al Institutului de Studii Politice din Paris (Sciences Po) şi editorialist la Revista 22, a realizat o analiză privind linia de demarcaţie dintre naţionalism şi falsitate, pornind de la sărbătorirea Centenarului, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: D-le Alexandru Gussi, ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918? Din perspectiva modernizării, provinciile istorice românești au fost pregătite de înfăptuirea Marii Uniri?

Alexandru Gussi: Întrebarea dumneavoastră este foarte pertinentă. Pe lângă celebrarea Marii Uniri, noi, cei de azi, avem o perspectivă istorică ce ne obligă să vedem nu numai dimensiunea pozitivă, pe care o aniversăm la fiecare zi națională, ci și limitele acelui moment. Vechiul Regat nu a fost pregătit, nici nu putea să fie, unirea a fost în primul rând rezultatul unei fericite conjuncturi istorice. Marea Unire a permis o mutare a centrului de greutate spre Vest și cred că acesta a obligat la pași înainte, atât constituționali, cât și civilizaționali.

Care au fost traiectoriile de modernizare pe care le-a urmat România pe parcursul celor 100 de ani de la Marea Unire?

Identific rapid patru etape distincte: cea a democratizării de după 1918, cea a autoritarismului regal, cea a totalitarismului comunist și cea a integrării europene. Toate au avut o capacitate limitată de a merge în adâncul realității sociale. Dintre toate, cenzura de la instaurarea comunismului a fost cea care a bulversat cel mai mult ierarhiile sociale, scara de valori, perspectivele de dezvoltare. A fost o vastă inginerie socială. Modernizarea totalitară a pervertit procesul modernizării autentice, occidentale. Un exemplu fiind pervertirea idealului educației, care a fost pus, pe latura sa umanistă, în slujba diverselor forme de propagandă, de la sovietizarea stalinistă la naționalism și cultul personalității. Tranziția postcomunistă nu a depășit tarele acestei pervertiri de la nivel educațional. Se vorbește mult despre plagiat, despre impostura universitară. Toate acestea vin din faptul că regimul comunist a construit o falsă scară de valori în care cei care aveau relații privilegiate cu regimul erau favorizați, promovați pe acest criteriu, nu pe cel al valorii. În postcomunism, în mod paradoxal, la adăpostul autonomiei universitare, acest fenomen s-a amplificat. Pe hârtie și cantitativ pare că progresăm, pe fond și calitativ, lucrurile sunt mai triste. Și acesta nu e decât un exemplu.

Unde plasați astăzi România, raportându-vă la nivelul de modernizare al statului și al elitei politice?

Nu am depășit faza formei care încearcă să creeze fondul. După intrarea în Uniunea Europeană, vechea problemă a dezvoltării sincrone cu Occidentul s-a pus diferit din cauza rolului pe care instituțiile europene îl joacă direct la nivelul țării noastre. Problema esențială este însă că rolul elitei politice era acela de a ajuta la accelerarea procesului de modernizare, de europenizare, ceea ce nu mai este cazul. Elita politică este acum dominată de reflexe naționaliste, am putea spune chiar reacționare în raport cu europenizarea. Nici aici nu am fost pregătiți. Nici noi, nici Uniunea Europeană. Cred că România continuă și acum să-și fure căciula mimând mai degrabă decât implementând instituțiile de inspirație europeană. Iar dacă asumarea valorilor care fac să trăiască aceste instituții e falsă, e impregnată de reflexul simplei mimări, ne condamnăm la o formă de subdezvoltare instituțională. Din această perspectivă putem să considerăm că apariția unor voci anti-europene are și părți bune. Face vizibil un clivaj care e autentic. Așa vom vedea mai bine cine e cine, cine vrea ce.

Ce ar trebui să învățăm la 100 de ani de la Marea Unire?

Că indiferent de sacrificiile umane imense din Primul Război Mondial și indiferent de cadourile pe care ni le poate face istoria, important e ca realitatea instituțională să fie dublată de o autentică asumare a valorilor invocate. Din prăpastia între realitate și discurs ne-au pândit totdeauna demonii istoriei, extremisme, populisme etc. Din păcate, actualele elite de la București nu par interesate de lecțiile istoriei.

Care este linia de demarcație între patriotism și asumarea în mod fals a atașamentului față de patrie? În ce măsură anul 2018 va fi marcat de această pendulare între patriotism, ipocrizie și falsitate?

Iarăși este o întrebare foarte bună. Deocamdată lucrurile nu sună bine. Patriotismul autentic e în criză. Și asta pentru că România trăiește o criză de reprezentare, a democratizării. Patriotismul e o pasiune pentru binele comun. Îmi trebuie un microscop pentru a găsi vagi urme de așa ceva la nivelul elitei politice. Și asta e resimțit și de societate. Dar cred că principala lipsă din România de azi este una care ține de dimensiunea intelectuală a politicii. Partidele politice au rupt legătura autentică atât cu societatea, cât și cu lumea intelectuală. Asta face ca termenii discursului politic în general să fie înecați în populism și în naționalism de extracție ceaușistă. Partidele erau cele chemate să producă fiecare discursul său despre binele comun și despre articulația între patriotism și vocația noastră europeană. Nici măcar un partid nu are un demers coerent în acest sens. Rezultatul este un vocabular politic sărac și incapacitatea de mobilizare socială. Așa am revenit la scene tip Cântarea României.

În ce măsură politizarea Centenarului poate pune în lumina nefavorabilă momentul aniversar? Care sunt riscurile reprezentate de excesul de politizare al aniversării Centenarului?

Problema din România de azi nu este politizarea în sine, ci utilizarea politicului în scopuri economice, pentru a evita justiția, pentru a ataca un adversar cu care te lupți pentru accesul la resurse, nu pentru viziunea asupra binelui comun. Oamenii politici au o nevoie disperată de legitimare și o pot regăsi în astfel de momente. În acest sens, cei care conduc diverse instituții publice, în primul rând șeful statului, sunt vizibil privilegiați în această cursă de legitimare. Totuși, avem o coabitare, așa că echilibrul e restabilit, deci nu văd că la acest nivel există un pericol major. El există însă la nivel ideologic: tentația naționalistă pândește la fiecare discurs sau eveniment aniversar. Din acest punct de vedere anul acesta asistăm la un test de maturitate dat atât de liderii politici, cât și de societatea românească. La sfârșitul anului va merita să facem un bilanț.

 

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.